Cinci zile de excursie cu bicicletele în Țara Lăpușului. Ziua 1.

Povestea celor 5 zile de excursie cu bicicletele în Țara Lăpușului începe vinerea după-amiază, 11 august 2016, pe o vreme umedă, și apoi se umple de mirare de atâta frumusețe, de lacrimi oprite în ochi, de recunoștință pentru gazdele noastre minunate, Mănăstirea Sfântul Ilie Tesviteanul din Coroieni și Pensiunea Aurica din Târgu Lăpuș, de ploaie, de soare, de prietenie împărtășită pe iarba verde a drumului cu o roșie vitaminizantă în mână sau cu o ciocolată energizantă căpătată de la prieteni întâlniți miraculos pe serpentinele fierbinți și arar străbătute ale Maramureșului, atât de departe de casă și atât de aproape de Dumnezeu. Și se mai umple de atât de multe alte lucruri, sentimente, priviri, gânduri, glume și controverse, entuziasm și oboseală, oameni superbi și întâmplări din categoria “e prima dată când…” și vă rog să mă opriți, că o să vă dați voi seama citind mai departe cât de plină a fost această excursie pe biciclete. Și pot spune că a fost și simetrică, pentru că am încheiat excursia în ziua Sfintei Marii biciclind pe o ploaie ce ne-a făcut ciuciulete, la fel ca în prima zi.

Această excursie pe biciclete s-a creat pe ea însăși și a devenit, în cele din urmă, un pelerinaj mai aparte, biciclind prin Creația perfectă a lui Dumnezeu și având-o printre noi pe Isabela, prietena noastră ce ne amintea mereu de El și de Maica Lui, Fecioară.

Să începem, dară. “All aboard!”, cum ar zice un conductor englez, dar cum suntem în Cluj Napoca, ne suim și aranjăm bicicletele în vagon pe fondul muzical al Marșului lui Iancu. Drumul până la Dej durează o oră și jumătate, la țanc pentru ca echipa noastră să se cunoască mai bine. De la Dej pornim pe biciclete spre Mănăstirea Sfântul Ilie Tesviteanul din Coroieni. Până acolo însă, avem vreo 35 de km de biciclit și niște locuri faine de văzut. Primii 20 de km îi străbatem pe drumul național, în compania zgomotoasă a cailor-putere. Nu ne prea place, mai ales când trec pe lângă noi mașini mari. Volumul de aer dizlocat de acestea ne dezechilibrează adeseori, așa că încercăm să stăm cât mai grupați, să ne avem în raza vizuală cu toții. Două dintre fete sunt începătoare în astfel de excursii pe bicicletă și simțim nevoia să împărtășim cu ele experiența noastră în biciclitul pe trafic intens: ținut aproape unii de alții, cât mai pe dreapta, fără mișcări bruște de ghidon, fără intrat pe banda auto. Atenție mărită și atitudine preventivă – încetinirea până la oprire când vine / trece prea aproape de noi un TIR sau o mașină mare, pentru a evita un impact prea puternic cu masa de aer aruncată învârtejit în noi, care ușor ne poate dezechilibra sau speria. Nu știu cum s-au simțit începătoarele noastre, dar eu eram destul de îngrijorată și tot cu ochiul pe ele, să le văd în siguranță în fața mea. Mai mult ca sigur că au resimțit și ele stresul biciclelii pe un drum național, cu puțin vânt și cu un început așa, ardelenesc, de ploaie. Din fericire, etapa asta nu avea să dureze prea mult. Imediat ce am cotit la dreapta spre Poiana Blenchii, aerul parcă s-a limpezit chiar dacă ploaia era tot cu noi, s-a instalat calmul naturii și am putut și noi să ne auzim gândurile și să începem să admirăm locurile pe care le traversăm. Gabriela, prietena noastră, a descris mult mai poetic acest prim segment de drum:

        Dejul sau drumul Dejului va rămâne mereu, pentru mine, o legendă a supraviețuirii. Încolonați ca în dansul fetelor de la Căpâlna, pe o bandă strâmtă ca talia de viespe, ne-am zbătut împotriva vântului și ne-am clătinat din rădăcini în urma camioanelor imense ce goneau pe lângă noi la nici un braț distanță – agonia avea să se termine după mulți km de luptă cu moartea ce sărea chicotind de după imensitatea trupurilor lor sfidătoare.

             Da, se pare că și cei mai experimentați dintre noi au fost destul de incomodați de traficul intens… Acum îmi aduc aminte și că aici, pe acest segment de drum am auzit-o pentru prima dată pe Isabela pronunțând expresia care mi-a dat fiori – “Mi-am riscat de două ori viața!”.  Am sfătuit-o atunci să fie mult mai atentă și să meargă mai încet, că e mult mai sigur, viteza nu face decât să fii mai ușor de desprins de asfalt…

Și da, am trecut prin satul Căpâlna. Chiar dacă nu e vorba de acea Căpâlna din județul Alba, din care au izvorât dansul și cântecul atât de cunoscute, ci de Căpâlna din județul Sălaj, noi tot am profitat de ocazie și am făcut o poză, așa, ca între noi, fetele. Din Căpâlna!

              Încet, încet drumul plat se răscolește și atunci știm că ne apropiem de Țara Lăpușului. Pentru că Țara Lăpușului e străjuită, în partea asta de Sud în care pedalăm noi acum, de Cheile Babei, o rezervație geologică monument al naturii, ca o adevărată poartă de intrare într-o altă lume. Relativ ușor de străbătut și cu câteva stânci care te strâng, are piscuri și poieni care poartă în numele lor istoria: Baba, Ponița Pintii… Suntem aproape de locul de naștere a vestitului haiduc Pintea Viteazul, la Măgoaja, prin care chiar vom trece în zilele următoare și vom ajunge chiar și în pădurile străbătute de el acum peste 300 de ani, dar deocamdată suntem aici, lângă această poieniță a lui Pintea, locul unde își instalase o garnizoană, unitate de antrenament militar pentru tinerii ce i se alăturau în lupta împotriva asupririi austriece. Facem pauză de recăpătat forțele și speriem o barză neagră. E prima oară când vedem o asemenea barză. Și avem noroc să o vedem, pentru că rar cuibărește la noi în țară.  Abia o zărim pe fundalul negru al stâncilor pe care s-a așezat. Un camuflaj aproape perfect. O dau de gol cele câteva mișcări ușoare pe care le face și ciocul și picioarele roșii. Singurele pete de culoare. Iar când, sâcâită de indiscreția noastră, s-a aruncat în văzduh și și-a deschis aripile mari, ca niște paranteze elegante și negre sfâșiind în sus și în jos albastrul cerului, m-am simțit străină într-o lume veche, uriașă, magică și mi-a străfulgerat prin minte un nume pentru ceea ce vedeam: Jurassic Park!

Ploaia e din ce în ce mai deasă și, chiar dacă suntem în grafic cu timpul, pedalăm repejor prin sate, să nu ne prindă întunericul pe drum. Cu toată protecția noastră, în centrul satului Coroieni ne adăpostim la Primărie, că norii aveau chef să își lase toată apa fix pe noi. Și în timp ce așteptăm cuminți să se mai rărească stropii, ne sună Părintele Ioil, Starețul Mănăstirii Sfântul Ilie Tesviteanul, ce ne va fi gazdă în această noapte. Că unde suntem. Și cum suntem. Mi se umple sufletul de recunoștință pentru această grijă arătată nouă de bunul Stareț și îmi aduc aminte de o scenă foarte asemănătoare din excursia “Pe Mureș în sus” din 7-8 mai 2016 când, blocați în mod fast într-un refugiu de autobuz de o ploaie cu grindina cât nuca, Părintele Sabin, gazda noastră de atunci, ne suna din 15 în 15 minute să ne verifice: ce facem? E ceva cu totul special să te știi atât de protejat și de însoțit de gândurile bune ale unor oameni, ne-rude cu tine, semi-necunoscuți, aproape străini, dar care te primesc în casă și mai întâi în sufletul, în purtarea de grijă și în rugăciunea lor ca pe cineva din familie, ca pe cineva drag. Nu am cuvinte să exprim sentimentul în care se învăluie atunci inima: o recunoștință caldă într-un prezent continuu.Și clar, acești oameni vor avea iubirea noastră pe veci, chiar dacă nu au ce să facă cu ea…

– Suntem adăpostiți la Primărie, zice Claudiu Părintelui Ioil. Mai avem până la dumneavoastră cel puțin o oră și jumătate – două ore.

– Vedeți că există o scurtătură care începe chiar de unde v-ați oprit.

Astfel, urmând indicațiile Părintelui, tăiem binișor câteva curbe grele de urcuș și ieșim chiar aproape de culmea dealului din Coroieni. De acolo mai sunt 2,5 km de urcat serios până la Mănăstire. Eu nu reușesc să merg prea mult pe bicicletă, așa că pentru mine urmează un push-bike de vreo oră. Din când în când, și ceilalți mai coboară de pe șei, dar oricum se descurcă mult mai bine decât mine. De la poalele acestui ultim urcuș se vede o ceață alburie care estompează forme, culori, margini a tot ce ghicim că ar fi mai sus. Cu fiecare pas, cu fiecare rotire de roată, lăsăm în urmă ziua, lumina și lucrurile clare. Tragem după noi o cortină translucidă, ca o încheiere a spectacolului grandios al zilei de azi. Este ultimul act al spectacolului oferit de Dumnezeu în prima zi a excursiei noastre cu bicicleta în Țara Lăpușului. Plouă încet și noi despicăm în liniște ceața lăptoasă cu sclipiri de organza. Suntem obosiți, nu mai vedem nimic în jur, călcăm pe nori, suntem niște coconi de apă și de amurg în care pulsează tare inimile mutate în gât. Respirațiile noastre sacadate îndesesc ceața. Rămân mult în urmă și îl văd pe Claudiu, ultimul din rândul din fața mea, cum se risipește încet, în ritmul greu al pașilor rari, în tulbureala aerului tot mai gri, tot mai negru. Se destramă, se diluează și dispare. Mi se face frică și mă simt închisă într-o cutie fără pereți. Pot să străpung pereții cu mâna, cu trupul, dar nu pot ieși din cutie. Strig și nu îmi răspunde nimeni. E clar, trebuie să mă grăbesc! Urc pe bicicletă și, cu o sforțare fără alternative, mă reapropii de grup suficient cât să îl zăresc vag, mai mult ca o idee. Mă gândesc calm că poate așa e când ai cataractă. Constat că mă liniștește consistența aia mai gelatinoasă din ceață – grupul meu de prieteni bicicliști. De-acum suntem aproape de Mănăstire. Uite poarta. Măreață ca un monument al izbânzii. E arcul nostru de triumf. Aș vrea să cobor mai cu viteză, să mă alătur mai repede prietenilor mei, dar mă hotărăsc să pedalez încet, să savurez aceste ultime clipe de negură cu străfulgerări albastre și argintii. Vântul îmi lipește pe piele ceața rece și șuieră. Șuierul lui e exact ce vrei să fie: dacă te gândești că e înfricoșător, te îngrozește; dacă îl simți ca pe ceva ce trebuia să fie, devine melodia fără de care actul final al acestui spectacol nu era complet.

Când mă văd alături de ceilalți, în căușul ocrotitor al curții Mănăstirii, zic o nezisă:

– Dragilor, partea bună a vremii urâte este că e superbă!

Tac, să mă aud ce am zis. Și, culmea, îmi dau dreptate!

Gabriela, prietena noastră, a fost toată excursia într-o fază mai… funebră, așa că ce a simțit ea trecând prin ceața asta incredibilă a sintetizat așa:

– Dacă moartea ar fi așa de faină, aș muri în fiecare zi…

Și a mai scris și asta:

Urcând spre Mănăstirea Sf. Ilie din Coroieni, o ceață lăptoasă, spumegândă, opacă ne-a învăluit din toate străfundurile naturii și ne-am trezit aruncați, parcă, într-o altă lume… urcam tăcuți ca într-o procesiune… niște drumuri lungi și înalte, ce-și despleteau cosițele de asfalt cu noblețe și cu promisiunea unei experiențe fundamentale… O mirare nemaitrăită ne-a cuprins pe toți – pedalam în poalele unui înger imens ce ne aștepta liniștit la intrarea în Mănăstire… la capătul unei coborâri străfulgerătoare, cei din fața mea dispăreau în mâzga ceții și nu mai rămânea din ei decât amintirea… am intrat și eu în ea, în albul acela sacru, pe poarta Mănăstirii, într-o nouă dimensiune… pentru că metafora morții nu mi s-a părut nicicând mai strălucită ca această trecere printr-o ceață imensă, aproape carnală, prin care dispari complet pentru celălalt și totuși exiști mai intens, mai exuberant într-un alt spațiu…

Mie mi-a plăcut tare mult chestia asta de la sfârșit, cu dispărutul pentru celălalt, dar să continui să exiști altundeva, chiar mai intens decât înainte…

Acum ne parcăm bicicletele care pe unde, ne salutăm cu Părintele și cu ceilalți oameni buni din jurul lui și suntem preluați de Cosmin, băiatul care ne zâmbește chiar dacă nu îl vedem, că e prea întuneric, dar îi simțim zâmbetul în vorbele lui. Ne repartizează pe camere și ne zice că ne așteaptă la masă după ce ne aranjăm și ne revenim un pic. Suntem complet bulversați de cazare. E atât de simplu, de frumos, de curat, că nu ne vine să credem. Mergem ca niște copii în camera fiecăruia dintre noi, să vedem: a ta cum e? Când descoperim baia cu apă caldă, facem repede o listă de intrare și ne așteptăm apoi rândul nerăbdători. Cred că a fost unul dintre cel mai binevenit și plăcut duș fierbinte din trecutul meu apropiat! Apoi ne luăm pe noi haine uscate și coborâm la masă.

Sigur ați mai auzit că mâncare ca la mănăstire nu e nicăieri. Ca să fiu concisă, așa e. Dar trebuie să adaug, cu cea mai mare sinceritate, că nu am mai mâncat niciodată o mâncare de fasole scăzută, cu ceapă, ca cea făcută atunci de Cosmin! Și, mai ales, niciodată nu am mai stat la masă uitând de mâncare și hrănindu-mă cu pricesne vibrante, cântate cu tot sufletul. Isabela l-a rugat, și el a cântat. Când mi s-au umezit ochii, m-am rușinat de slăbiciunea mea. Dar apoi m-am uitat la ceilalți și nu-mi venea să cred: toți ne striveam lacrimile la capătul genelor. Cosmin, cu cântecele lui înălțate peste noi, a făcut din această seară cea mai minunată întâmplare. O rânduire a lucrurilor care ne-a redus pe toți la tăcere înmuiată în lacrimi și la dor de rugăciune.

Ne-am întors în liniște în camerele noastre și ne-am alunecat în somn adânc. Somn de refacere, până când zorii au zinit. Pentru că urmează a doua zi din excursia noastră pe biciclete în Țara Lăpușului.

Cuvinte de mulțumire pentru gazdele noastre din Mănăstire? Pentru toată această primă zi? Care ar fi acelea, atât de mari cât să cuprindă preaplinul inimilor noastre din această seară?…

 

 

Excursie cu bicicletele la poiana narciselor de la Saca. Partea 1: rezervatia naturala „La Saratura”

In 25-27 mai 2016 am pornit din Cluj intr-o excursie cu bicicleta care s-a dovedit pana in final absolut fabuloasa. Obiectivul principal al acestei excursii cu bicicleta era vizitarea rezervatiei naturale de narcise din Muntii Rodnei, varful Saca. Dar pana sa ajungem acolo, am petrecut alte momente superbe. Unul dintre acestea, de neuitat, se datoreaza prietenilor nostri Denisa si Sorin, care ne-au facut o surpriza si ne-au dus intai la rezervatia naturala „La Saratura”, din Blejanii de Jos, judetul Bistrita Nasaud. Nu am inteles de ce au vrut neaparat sa ne intalnim pe drum si sa ii culegem de pe traseul spre Anies, locul nostru de cazare, decat atunci cand am vazut minunatiile ce ni le-au aratat. Multumim tare, prieteni!

Filmuletul facut la locul faptei, adica in rezervatia naturala „La Saratura”, este aici:

Speram sa va placa si, mai ales, speram sa veniti cu noi anul viitor, cand vom merge din nou in excursie cu bicicleta la narcisele de la Saca!

 

Povestea excursiei cu bicicleta la Sopor, satul din oraș

Ce poate fi mai frumos decât o zi fără ploaie, după o săptămână cu ploaie?  Să ieși cu prietenii într-o excursie cu bicicleta!

Aflând noi, deci, răspunsul, ne-am adunat, toți cei curajoși, în locul de pornire, în zorii zilei. De ce curajoși? Pentru că până cu câteva ore în urmă, norii încă se mai descărcau de apă pe pământurile noastre și, cu toate acestea, am zis “Fie ce-o fi!” și  ne-am urnit de acasă, cu bicicletele. Unii au avut parte de peripeții încă de la părăsirea domiciliului din dotare: Marcela a ajuns la noi cu o “răzătură” frumușică pe tâmpla dreaptă și o mică umflătură la buză, în urma coliziunii “drăgăstoase” (ea a zis că a pupat asfaltul) cu solul patriei… În apropierea locului de întâlnire era o farmacie, care era și  deschisă, așa că am putut cumpăra  niște  apă oxigenată, să spălăm urmele momentului de afecțiune. A usturat un pic, dar s-a dezinfectat.

Încet-încet, ne adunăm. Doar fete! Știam eu că suntem cele mai grozave și curajoase! Claudiu era singurul reprezentant al speciei lui, dar nu părea să îl deranjeze. Chiar jubila! Vorba lui Creangă: “Fă-mă, Doamne, val de tei / și m-aruncă-ntre femei!”
Gabi, când a văzut asemenea situație, a început să dea telefon:

– Hai, măi! Vino

– Mai așteptăm pe cineva?, întreb eu.

– Da, dar mai durează un pic, noi putem pleca și ne ajunge din urmă.

– Nu-i bai, mai bine mai stăm și noi oleacă, varianta cu interceptarea pe drum e nesigură, zic eu. Pe urmă mă interesez de genul persoanei în cauză.

– E băiat, vine răspunsul lui Gabi.

– Aaaaaa, păi dacă e băiat, îl așteptăm aici! Cum să plecăm?! Doar sunt atât de rari (spre unici) băieții în grupul nostru de azi!

Așteptându-l, deci, pe Bogdan, al cărui traseu era vajnic monitorizat de Gabi prin telefon (“Mai ai? Unde ești? Când ajungi?”), încercăm să ne reținem și noi numele între noi, căci e prima întâlnire. Da, plecăm într-o excursie pe biciclete în care nu se cunoaște nimeni cu nimeni! Oricum, sunt convinsă că o să fac varză atâtea informații, așa că mă strădui din greu să fiu cât mai cu memoria în funcțiune. Le și avertizez pe fete:

– Dacă vezi că mă uit insistent, lung și în tăcere la tine, înseamnă că trebuie să îmi mai spui o dată numele tău…

Și deodată văd apropiindu-se cu viteză mare un tânăr care îmi face impresia că nu vrea să se oprească lângă grupul nostru, ci mai degrabă să intre în el ca tacul în formația de bile. Cu o frână meseriașă, se oprește totuși la timp. Era Bogdan, prietenul lui Gabi. Îmi dau seama că nu prea știe la ce stil de biciclit a venit, adică unul lejer de tot, pentru că e prea subțire îmbrăcat și e genul mult prea sportiv după felul în care a mânuit bicicleta până la noi. Dar îi urez bună alăturare și ne punem și noi în mișcare. Doamne, ajută!

Ieșim repede din oraș și intrăm pe drum de pământ, așa că ne eliberăm repejor de stresul mersului în șir indian, cu atenția în priză la trafic. Momente bune de vorbit, de împărtășit, de cunoscut. Nu tocmai multe totuși, pentru că Muzeul Poarta de su’ Feleac e aproape și acolo ne așteaptă  în prag gazda noastră, domnul Gheorghe Căpușan.

Ne lăsăm bicicletele la poartă, ne jucăm cu  toți cățelușii, mai mari sau mai mici, care au venit și  ei, curioși, să vadă ce e cu atâta lume în curtea lor și în final, când auzim că domnul Căpușan are  niște  surprize pentru noi, intrăm și  noi în casă. Pe drum încercăm să ghicim despre ce surpriză e vorba:

– Știu eu, știu eu!, zice Gabi. E plăcintă!

– Nu, nu-i plăcintă, zice domnul Căpușan, amuzat și luând-o părintește pe după umeri pe fata asta dulce, veselă și  zvârlugă.

– Pălincă?, plusează altă fată din grup.

După râsetele de rigoare, aflăm că nici pălincă nu e. Dar imediat ce intrăm în casă, domnul Căpușan ne întinde o farfurie cu  niște  bucăți de aur: e acel desert numit “mălai”, de care eu doar auzisem până acum. Frumos, de să-l mănânci cu ochii. Bun, de să nu te mai oprești!

Iar un pic mai încolo, peste un alt prag, intrăm într-o lume plină de comori. Un sipet în care bogățiile materiale se înmulțesc cu nesfârșite alte bogății sufletești, izvorâte din amintirile și din emoțiile pe care ele le răscolesc, le aduc la suprafață din adâncul memoriei noastre, conștiente sau nu. Lavițe acoperite cu pleduri în culori tari, ștergare albe cu cusături vii, război de țesut în care o catrință așteaptă să fie terminată, blide pictate înșirate pe perete și, peste toate, un miros fin de levănțică și de curat. Ca o adiere de sfințenie peste lucruri și povești. Pentru că fiecare obiect are o istorie, o poveste a lui, știută sau neștiută de gazdele noastre. Dar simți povestea chiar dacă nu o auzi, o vezi cu ochii minții, pentru că fiecare lucru a fost folosit de cineva, creat pentru cineva, cu drag, cu mândrie, în necaz, în nevoie sau în bucurie. Ne învârtim în jur și stăm sfioși în picioare, pentru că nu îndrăznim să ne așezăm pe aceste comori.

– Dar luați loc, că eu sper să stați un preț pe la noi!, ne îmbie domnul Căpușan. Începe povestea cea mare, alcătuită din toate poveștile mici ce ne înconjoară și din povestea neamului ai cărui urmași suntem.

Și ascultăm, ascultăm povești. Cu ochii mari, cu mirare pe chip, cu zâmbet de străfulgerată amintire, cu admirație.

Domnul Căpușan ne arată cum se țese, cum se îmbracă o pereche de gaci, ne pune să pipăim cipca unei catrințe, să cântăm la buhai, să simțim gustul aromat al boabelor de cânepă, ne explică de ce catrința e neagră în zona trupului în care se întâmplă conceperea și creșterea vieții.

 

 

 

Credințe, simboluri, mistică, înțelepciune, creativitate, pragmatism, artă, inovație. Cum de încap toate într-o suveică, într-o cizmă, într-un buhai, în poala înflorită a unei catrințe?! Cum de bucuria, lacrimile, întâmplările, singurătatea, jalea, speranța, viața și  iubirea pot fi ferecate cu acul într-o floare, cu pensula într-o linie, cu dalta într-un fluier?! Și cum de am uitat că așa ceva se poate?! Și că din așa viață venim? Viața trăită pentru a face ceva, pentru a lăsa ceva în urmă, pentru a lăsa ceva în viitor, pentru a asigura viața, de aici, de pe pământ și de acolo, de sus.

Domnul Căpușan are multe să ne spună. E o enciclopedie întreagă, din care noi abia am trecut în fugă peste primul rând.

Din bucătărie, doamna Rodica ne ademenește la masa cu alte bunătățuri: haioș, plăcintă cu 3 feluri de brânză și  mărar, suc de roșii roșii și suc de roșii galbene. Și ca să fie omenirea deplină, vine și pălinca!

 

Și totuși e vremea să plecăm mai departe. Mulțumim gazdelor noastre prin cuvinte și prin căldura din suflete și din ochi.și ieșim cu drag din curtea lor, așa cum scrie pe poartă.

Urcăm mai mult pe jos dealul ce începe imediat, pentru că pământul e moale, uneori băltit. Cerul s-a aglomerat cu nori plumburii, cu marginile destrămate de o lumină tare, albă: soarele îi crestează cu ultimele puteri ale zilei.

 

 

 

 

 

Ajungem la asfalt și  hotărâm să ne continuăm drumul pe varianta inițială, mai lungă, pentru a ne bucura și de ceva pedalare. Asta voiam și eu, dar nu știam ce urmează! Începând de la șoseaua de centură a fost o urcare parșivă: părea ușor, dar era enervant de dificil! În plus, bicicleta mea a considerat oportun să se blocheze nițel. Mi-a ieșit sufletul pe dealurile alea! M-am făcut de râs en-gross față de restul grupului, căci am rămas în urmă preț de câteva curbe. La un moment dat s-au oprit și m-au așteptat. Când, în sfârșit, i-am ajuns din urmă, gâfâind ca o bătrână locomotivă cu aburi, s-au pornit mai departe.

– Hei, stați un pic, eu când mai respir??

Nu am avut timp să îmi recapăt suflul, căci dacă mă opream, iar rămâneam singură! Mi-am amintit de prietena mea Cristina, în excursia de anul trecut de la Valea Inzelului, și am înțeles acum perfect de ce s-a enervat și a țipat ea atunci!

Coborârea, de obicei, e o bucurie. Viteză, relaxare, răsplata urcușului. Nu și de data asta! Coborârea pe Feleac ne-a înghețat transpirația căpătată la urcare. Am ajuns în oraș sloi. Sloi cu noroi. Cimpoi. Scuze, n-am găsit altă rimă! Ne-am luat la revedere de la oamenii frumoși cu care ne-am biciclit pe coclauri și ne-am promis să o mai comitem!

După un timp, la căldura casei, am rememorat ce am trăit în această zi. Am avut de toate, și noroi, și soare, și greu, și ușor, și povești, și bunătățuri, și mai ales am avut bucuria de a fi împreună cu acești tineri grozavi, de a vedea pe fețele lor că le-a plăcut această excursie cu bicicletele.

Într-adevăr, ce poate fi mai frumos decât o zi fără ploaie, după o săptămână cu ploaie? Să ieși cu prietenii într-o excursie cu bicicleta! O excursie ca o pagină de istorie, cu rădăcini și muguri. Vă mulțumim!

 

Va invitam sa vedeti si filmele:

– https://youtu.be/CzJw4n-61-I

– https://youtu.be/s-nidD3NP5w

La Mogosoaia

Excursia pe biciclete pe traseul Mogosoaia – Balotesti – Tunari, dar denumita (premonitoriu) restrictiv “ La Mogosoaia” s-a incheiat ieri cu o promisiune.
Dar a inceput de dimineata, cand ne-am adunat cativa la statia de metrou Parc Bazilescu: Alina, Adrian si Mihai, plus noi doi. Am asteptat sfertul academic si inca un pic, pentru eventualii intarziati (alta premonitie) , timp in care Mihai a facut cateva ture de la o iesire la alta a metroului, ori de cate ori ni se parea ca vedem pe cineva asteptand, in ideea de a-l recupera si uni cu restul grupului . Iar noi, pasionati si inraiti, vedeam biciclete mai mereu in fata ochilor.
Ne-am incalzit cu cateva discutii de introducere, ne-am evaluat unii pe altii din ochi si pe baza de ce bicicleta posedam fiecare, am agreat toti inca o data ca e vorba de o plimbare lejera si am plecat spre Mogosoaia.

Soare, vreme frumoasa, biciclete, sosea relativ libera, grup mic de oameni in regula – tot ce ne trebuie pentru a ne simti bine. Primavara e inca prezenta prin copaci si prin gradini, asa ca ne bucuram de culorile si de parfumurile pe sub / pe langa care trecem in vajaiala rotilor. Probabil ca ne este dor de miscare, pentru ca ajungem surprinzator de repede la Mogosoaia.

Aleea principala, un spatiu larg, liber si cu o frumoasa perspectiva, marginita de alte zone largi cu iarba verde frumos ingrijita si de ghivece suspendate pe stalpi, din care curg suvoi flori de toate culorile, ne dau un sentiment de liniste, de relaxare, de siesta activa. Rulam calmi pe asfalt, cu cate un usor zambet pe fetele proprii, cu ochii lasati sa zburde pe domeniul domnesc, printre copilasi si parinti nestresati si catarati si ei pe tot felul de roti , de la trotinete, role, pana la tri si biciclete, cand deodata atmosfera de liniste si pace e sparta violent: Pffffuuuusssssssss! Iar eu simt cum pierd brusc din altitudine vreo 3 cm. O pasare decoleaza precipitat din iarba, toti ochii oamenilor din jur, impreuna cu restul trupurilor lor, se intorc spre noi incercand sa identifice cauza exploziei, parintii isi aduna copiii pe langa ei ca niste closti puii sub aripa si, dupa ce ne localizeaza, le trece panica si ii mai elibereaza din stransoare, le explica cu o mare detasare superioara, calma si didactica:

– A facut bicicleta pana, vezi?

Da, aveam pana. Dar una total neobisnuita si zgomotoasa tare. Baietii si-au pus toate sculele, indemanarea si imaginatia la bataie ca sa gaseasca atat o cauza pentru care cauciucul camerei mele avea acum o taietura de vreo 2 cm lungime, cat si o solutie (evident, pe langa inlocuirea camerei). In cele din urma, cu banuiala ca ceva din interior a sfasiat camera , baietii se asigura ca fitilul e bine prins si ma scapa si de cricul care se freaca enervant de cauciuc. A fost o adevarata munca de echipa: Mihai a venit cu cheia potrivita, Adrian a demontat cricul, noi am adus sfoara si Mihai a incheiat apoteotic legand cricul de portbagaj, cu fundita! Sigur a participat si Alina cu ceva: a, da, facea galerie, impreuna cu mine!

Reparati, ne indreptam spre obiectivele pe care vrem sa le vedem si sa le cunoastem mai bine din minunatul complex de la Mogosoaia: Palatul, cuhnia, poarta, biserica, serele, statuia, gradina dinspre lac. In timp ce vorbim noi despre ele, ni se alatura si Serban, care ne-a ratat la metrou si a alergat dupa noi, sa ne ajunga din urma. Pauza de istorie, mai veche si mai noua, o combinam cu o pauza de mancare frugala si rehidratare scurta, dupa care pornim in noua formatie spre Balotesti.

Mergem destul de repede si de frumos. Serban, cel mai incepator dintre noi, se tine bine. Avem nevoie de tot mai multa apa, caci soarele devine puternic. Vorbim pe drum de toate pentru toti, de la tehnici de urcat dealurile pana la politica interna si internationala, iar cand ajungem la planurile noastre pentru 1 mai, adica excursia de 3 zile in Muntii Apuseni, pe biciclete, starnim niste reactii care ne plac. Alina zice, un pic cu parere de rau: “Daaa, stiu, am vazut evenimentul, dar prea tarziu si am apucat sa aranjez in alta parte…”, iar Mihai zice: “Interesant! Si care e traseul? Si cum se ajunge? Si pana cand se mai poate confirma participarea? Si cum…”. Ce mai, o groaza de intrebari care ne incanta! Din pacate, Mihai trebuie sa se intoarca in Bucuresti mai repede, asa ca ar trebui sa ne despartim, dar nu se lasa plecat, dornic de detalii ! Eu il “gonesc” ca sa nu intarzie, el zice c-ar mai sta… Pana la urma “inevitabilul se produce”, vorba bancului, si ne despartim totusi, asigurandu-ne ca tinem legatura! Abia asteptam sa auzim vesti de la tine, Mihai!

Bun, se pare ca grupul nostru e mic, dar vioi! Nu pedalam noi prea mult timp in numar incomplet, ca ni se alatura, venind cu viteza din sens opus, Costin, prietenul lui Adrian. Super tare! Ciclist adevarat, din cap pana in picioare, nu ca noi! Imbracat regulamentar, ca sa zic asa, cu pozitia aerodinamica pe cursiera lui, Costin da o nota mai serioasa grupului nostru de “civili”. Am observat ca, dupa ce s-a inserat el printre noi, zburdand cand in fata, cand in spatele coloanei, au inceput sa ne salute si biciclistii care rulau pe partea cealalta a soselei!

Dupa ce ne da cateva indicatii despre o scurtatura spre Balotesti, indatoririle de proaspat bunic ale lui Costin (ce frumos suna!) il cheama fara preget si “compozitia” grupului nostru se schimba iar. Mersi, Costin, de vizita si poate ne mai intalnim si alta data!

Cand ajungem la Balotesti , orele sunt deja inaintate pentru cate mai aveam de vizitat. E randul Alinei sa ne spuna la revedere, caci de aici trebuie si ea sa se intoarca acasa. Ne bucuram ca te-am cunoscut, Alina, si te asteptam cu drag si pe viitor! Noi, cei ramasi pe baricade, incepem sa cautam conacul lui Bujoiu, intrebam pe toata lumea care ne iese in cale, dar nimeni nu stie de el. La un moment dat un satean ne intoarce doua vai, pentru ca, ajunsi acolo si intreband un alt satean, sa fim indrumati inapoi de unde am venit. Hotaram sa urmam sfatul celui de al doilea indrumator si tinem drumul spre parcul de distractii. Normal ca nu gasim conacul lui Bujoiu, dar cel putin nimerim parcul de distractii Edenland, cel mai mare de acest fel din tara, intr-adevar frumos. Pare ca toti copiii Bucurestiului sunt prin copaci! Tirolienele zbarnaie printre crengi cu “copii” de toate varstele (chiar toate!) atarnate de ele! Savurand racoarea padurii si zumzetul placut al distractiei generale, noi cautam un loc in care sa ne odihnim si sa mancam ce mai avem prin rucsaci. Dar, vorba lui Claudiu, trebuie sa avem grija unde ne asezam, sa nu ne trezim cu niste picioare in cap! Gasim un loc splendid, mai retras de la agitatie, cu doua mese si bancute in mijlocul unei mari de flori albe, gingase si inalte de 50-60 cm. Aici pasarile erau stapane, cu trilurile lor. Doi copii treceau din cand in cand prin aer de la un copac la altul, alunecand pe deasupra florilor,iar cateva fetite,

carora florile le ajungeau pana la brau, le culegeau foarte selectiv,

pe criterii doar de ele stiute, pe cele mai potrivite,

pentru a deveni buchetul perfect. Era o imagine pe care nu mi-am inchipuit-o niciodata, intr-adevar de eden.

Incet-incet ni se contureaza tot mai clar ca nu avem timp pentru restul obiectivelor pe care ni le propusesem a le vizita. Soarele ne batuse destul deja in cap, urmatoarele obiective nu aveau nici ele o adresa exacta ci doar una aproximativa, iar Serban tocmai ne marturisise ca si-a depasit deja recordul personal la distanta parcursa pe bicicleta vreodata. Cand am auzit asta, m-am panicat nitel, pentru ca mai aveam cel putin 24 de km de biciclit pana sa il lasam cat de cat in siguranta. Cu toate acestea, e foarte entuziast si dornic sa ne tinem de plan, adica sa vizitam cel putin bateria de la Tunari. Ne-a fost foarte greu sa il convingem sa nu mai mergem acolo! De fapt, nu cred ca l-am convins deloc, ci doar a acceptat necajit, la un moment dat, dupa multe negocieri esuate, ideea ca incheiem aceasta excursie fara vizitarea celorlalte obiective. Noi, insa, suntem convinsi ca asa este cel mai bine pentru toata lumea – si pentru Adrian, care trebuie sa fie acasa la o anumita ora, si chiar si pentru el, care a biciclit azi aproape dublu fata de maximul sau atins vreodata. Si chiar daca acum e plin de energie, stim ca va fi destul de obosit pana la finalul serii si nu e bine sa exageram. Iar din respect pentru interesul lui aratat fata de traseul initial, ii promitem ca facem impreuna, cu prima ocazie potrivita, si jumatatea de excursie neexecutata de data asta.

Cand am ajuns acasa, am aflat de la un prieten, Alexandru, care tocmai se intorsese de la bateria de la Tunari ca aceasta era inundata aproape de tot, apa avand cel putin 1 metru si jumatate adancime. Deci, chiar daca am fi ajuns acolo, tot nu am fi putut intra. E bine cateodata sa iti urmezi instinctul si sa reevaluezi la rece situatia. Asta am invatat-o noi destul de dureros pe propria noastra piele, in excursiile lungi pe bicicleta, traversand tara.

foto: Alexandru Baluta

Pe total, am facut jumatate de excursie (vizitand doar Mogosoaia, asa cum am si botezat de la inceput bicicleala asta), am descoperit locuri pe care nu le cautam si nu le-am gasit pe cele pe care le cautam, am cunoscut oameni buni, isteti si cu povesti de viata atat de diferite, dar toti purtand dorul unei armonii care sa implineasca viata. Si am ramas datori cu cealalta jumatate de excursie!

Pe data viitoare, prieteni!

Această prezentare necesită JavaScript.

La Mogosoaia

http://back-to-bike.ro/eveniment/la-mogosoaia/

Un nou eveniment, o noua excursie pe bicicleta marca Back to Bike.
Intrati pe evenimentul din site http://www.back-to-bike.ro si inscrieti-va!

Va asteptam!

Calea Crucii Neamului Romanesc, Ziua 1 – De la Bucuresti la Stefanesti.

Si a venit si ziua plecarii. Incepem o excursie-pelerinaj, cu bicicletele. O excursie, pentru ca facem ceva ce ne place la nebunie, si anume sa …

Calea Crucii Neamului Romanesc – Ziua Zero

Oare chiar nu am vorbit inainte despre asta? …

Calea Crucii Neamului Romanesc – In loc de prefata

Pana la urma, tot povestesc cum a fost in excursia – pelerinaj pe biciclete de la Bucuresti la Sighet. M-am tot abtinut, am facut doar

Calea Crucii Neamului Romanesc, excursie – pelerinaj pe biciclete, de la Bucuresti la Sighet, la inchisorile comuniste – ziua 3

Calea Crucii Neamului Romanesc, excursie – pelerinaj pe biciclete de la Bucuresti la Sighet, ziua 2

Ziua 2, de la Stefanesti la Campulung, judetul Arges.