A 3-a evadare: Bucuresti – Gaiseni – Bucuresti

A treia evadare a fost pe 17 martie 2013, dornici sa vedem cum merg lucrurile cu noul meu trekking. Va zic de pe acum: a fost un mare progres fata de MTB! Clar, MTB-ul e prea greu pentru mine. De data asta a fost aproape ca in vremurile bune, cand Claudiu nu se putea tine dupa mine.
Traseul a fost Bucuresti-Chiajna– Joita – Trestieni – Floresti – Gaiseni – Palanca –  Bolintin – Ciorogarla –Bucuresti Total km: 95. Durata: 7 ore. Obiectivele au fost:
          sa incercam trekking-ul
          sa continuam antrenamentul pentru Marea Evadare
Cand am iesit din casa, nu stiam exact unde mergem, scopul nostru era sa iesim! Era si cam frig, maxim 2 grade Celsius, asa ca initial am zis ca ne invartim putin prin preajma, incercam trekking-ul si ne intoarcem. Am pornit spre Chiajna, cu gand sa ajungem la Rosu si sa facem un tur de lac. Dar cand am vazut ce bine mergem (20 km / h in oras!), m-a apucat entuziasmul si am zis: “Inainte! Mai vreau!” Asa i-a venit lui Claudiu ideea sa reconfiguram din mers traseul (niste adevarati GPS-isti!) si sa ajungem la Gaiseni, la Manastirea Strambu, ctitorita de Neagoe Basarab pe la 1600, si unde este stareta prietena noastra, Maica Cecilia.
Satele sunt frumusele, cu multe case noi si curti maricele. Sate aerisite. Imi place si ca ce s-a construit nou nu este grosolan: sunt case decente, nu iti zgarie retina, si chiar incearca sa pastreze un pic linia arhitecturala a zonei. Si imi mai place ceva: cineva se mai intereseaza si de istorie si de eroii nostri. Am vazut un monument al eroilor din primul razboi mondial, discret, curat si frumos.
Asteptand sa treaca trenul (s-a pus bariera si eu nu am avut curaj sa ma strecor  printre bare, asa ca a trebuit sa stam la coada, ca orice auto), am asistat la o veritabila demonstratie a “prieteniei” dintre caini si pisici. Super sensibilizati la auzul oricarui latrat, ne tot intrebam de ce face atata galagie cainele, noi sa fim cauza? Cand ne-am uitat mai bine, alta era situatia. Un caine mare, latos, se agita de mama focului in curtea lui, pentru ca pe strada trecea agale o pisica. Probabil haimana. Dar constienta ca e in siguranta, se oprise langa gardul cu pricina si chiar planuia sa se urce pe el, ca sa vada mai bine potaia sau poate ca potaia sa o vada mai bine si sa o admire in toata splendoarea ei. Iar cainele latra mereu, iritat de tupeul matei si probabil si un pic invidios pe libertatea ei. C-asa e-n viata.
Prin sate mirosea a lumanari, a peste prajit si a aer rece. Si chiar daca era frig, e totusi primavara si unele treburi trebuie facute: oamenii curatau copacii, taiau via, sapau in gradina. Fiecare gospodarea ce putea: unul repara acoperisul casei, altul suda un stalp metalic. Altii erau chiar la serviciu (duminica!): se spalau masini la o spalatorie auto, se descarca marfa la un magazin de sat, se lipeau afise cu reclame pe stalpi. Apropo de reclame: la spalatoria auto era un afis mare in care o tipa sexi, numai zambet, sumar imbracata (imagineaza-ti!) se lipea de masina pe care o spala, intinzand o spuma alba pe capota. In realitate, alaturi, un tip superincotosmanat in haine groase, manuia un furtun din care, cu un zgomot foarte neplacut, tasnea apa care lovea cu presiune mare biata masina. Oare nu e asta reclama mincinoasa?, m-am intrebat eu, mucalita…
Ogoarele deja sunt inverzite si a fost o imagine superba cand am vazut un tractoras stropind de zor covorasul des de grau. Iti dadea un sentiment de grija de pamant, o speranta de prosperitate si de mai bine.
Si ne-a prins ninsoarea! Era incredibil ce frumos ningea, si noi vajaiam cu bicicletele printre fulgi!
Am ajuns la Manastire “cam” inghetati. Eu am pornit camera de filmat, Claudiu a sunat si am asteptat. Cand a deschis Maica Cecilia, cu greu ne-a recunoscut, asa infofoliti si rosii de frig. Si probabil ca aratam si cam agresivi cu camera de filmat!… “Aaaaa, ce surpriza! Nu ma asteptam deloc sa veniti!” “Sa stiti ca nici noi!”, am zis, povestindu-i cum pornisem spre alta destinatie, dar Dumnezeu ne-a invartit rotile pana acolo. Ne-am dezghetat inauntru, in sala de oaspeti, si am mancat cu mare pofta prajiturile delicioase facute de maicute. Am vizitat si biserica, sa vedem cum arata acum, dupa restaurare, picturile originale care s-au putut salva. Sunt foarte faine si sunt neasteptate, adica Maica Cecilia ne spunea ca nimeni nu banuia ce se ascunde sub stratul de mizerie si fum care acoperea peretii. Privindu-le, ti se incalzeste sufletul cand te gandesti ca acum 400 de ani un om a pictat aceste ziduri, cu dragoste de Dumnezeu. Planul Maicii este sa faca acum stranele, de-a lungul zidurilor bisericii. Stiti deja despre ce vorbesc, ca ati vazut indemnul nostru de a dona cei 2% din impozit catre aceasta Manastire, nu mai povestesc din nou.
Si pentru ca calatorului, scuzati cacofonia, ii sta bine cu drumul, nu am zabovit mult, ci am plecat spre casa, cu fortele refacute. Curand a iesit si un pic de soare, suficient sa puna o lumina clara, stralucitoare peste toata suflarea. Dupa ninsoare, acest soare ne-a facut sa exclamam incantati: “De ce vreme incredibila avem parte!” Cred ca ne era putin foame si sete, mai ales sete si mai ales lui Claudiu, ca am trecut prin satul Palanca si el a zis: “Palinca!”.
Din nou, am fost foarte satisfacuti de aparatul anticaini. Acum era unul montat pe ghidonul meu si altul era la Claudiu, care il tinea permanent in mana. Claudiu era “my hero”! Folosea aparatul din toate pozitiile, scapandu-ma de cainii care ma atacau pe mine din spate. Indrepta aparatul spre ei, “tragea un glont” (dupa cum ii place sa zica), apoi sufla tacticos in “teava” armei, o rasucea pe deget si o aseza la fix in locul ei, in “tocul” palmei! Un adevarat cowboy din vestul salbatic! Calare! Si eu, in urma lui, topita de recunostinta si admiratie, cu casca fluturand in vant, in goana bicicletei! Ahhh! ce momente! ce traire!
Deci, inca o data, recomand cu toata convingerea aparatul anticaini. Si am dovedit acum ca doua sunt mai eficiente decat una, din care una sa fie mobila, pentru a o putea indrepta exact spre orice directie din care vine atacul cainilor.
 Lectii:
          cand e frig, manusile tricotate din lana nu sunt suficiente, trebuie ceva care sa semene cu cele de ski
          cu camera sport montata pe casca nu se mai aude paraitul acela ca atunci cand e montata pe ghidon, dar nici ce vorbesc nu se mai aude. Claudiu zicea sa vorbesc mai tare si in sus! Auzi la el! Nici imaginea nu e asa grozava, nu se vad fulgii de zapada din jurul nostru.
Castig suplimentar: am batut cu roata si acest traseu, care va fi inclus in oferta noastra viitoare.
Vedeti si filmuletel din pagina „Evadari din Bucuresti” si spuneti-ne ce impresie va fac aceste povesti!


Anunțuri

A 2-a evadare: Bucuresti – Dimieni – Moara Vlasiei – Gradistea – Bucuresti

A doua evadare a fost pe 9 martie 2013, “recidivand” in incercarea de a ma obisnui cu noul meu MTB si urmarind respectarea planului de antrenament pentru Marea Evadare.
Traseul a fost Bucuresti-Pipera-Dimieni-Voluntari-Bucuresti. Total km: 83. Durata: 7 ore. Obiectivele au fost:
          sa identificam exact traseul, pentru ca  va fi oferit ulterior ca destinatie de excursie pentru biciclisti
          sa filmam cu camera sport montata pe ghidon si cu camera de mana
Am traversat centrul vechi al Bucurestiului. Era ora 08:30 dimineata, 9 martie. Adica dupa 8 martie. Adica dupa o noapte lunga de chef (ziua femeii, cica). Centrul vechi arata ca dupa revelion sau un meci de fotbal cu Olanda: sticle goale si hartii, petrecareti care nu se prinsesera ca cheful s-a spart, masini de salubrizare, toate crasmele inchise. Si cel mai mult ne-a izbit mirosul: toate stradutele duhneau a bautura! Foarte interesanta senzatia, pe bune!
La intrarea in Dimieni am gasit un loc cu niste tufe de matisori. Pufosi, de te chemau sa ii mangai. Ceea ce am si facut, normal! Am si luat cateva crengute pentru acasa, sa ii punem in vaza. Semn de primavara, semn ca pamantul e viu. Si mirosea asa de frumos! A proaspat si a curat ! Nu departe am oprit pe un camp pe care iarna il prinsese acoperit cu iarba, si acum fosnea sub talpa si fiecare pas rascolea alte arome. Iar mai incolo, intr-o vale, un lac se uita in cer cu ochiul sau albastru. Printre dealurile galben-maronii, albastrul acela parea ceva pretios.
Prin sate, oamenii munceau prin jurul caselor. Taiau vita de vie, vopseau un gard, reparau un acoperis. Pe la porti scosesera la vanzare ce adunasera in toamna trecuta de pe pamantul lor si pastrasera peste iarna in pivnite sau poduri, curate si aerisite: mere, struguri, gutui, cartofi, ceapa, morcovi…! Mirosul lor se amesteca incredibil cu aerul racoros de primavara.
La 2 km de sosea se zareste, in stanga, Manastirea Caldarusani. Neaparat trebuie vizitata, sa invatam despre cei ce au trecut pe aici, in drumul lor spre Dumnezeu, de langa care se roaga acum pentru noi, chiar daca noi nici macar nu banuim, nu speram, nu credem.
Am facut o pauza aici, la intersectia cu drumul spre Manastire. Se incalzise bine afara si ne-am oprit sa mai dam un rand de haine jos de pe noi si sa mai bem o gura de nectar. Pe tot drumul intalnisem pana atunci (si vom mai intalni si de atunci incolo) foarte multi biciclisti, scosi si ei afara de ziua frumoasa. Si pe cand ne hidratam noi la marginea drumului, trec 3 astfel de tineri pe langa noi, din sens opus.
          Buna ziua!, ne saluta ei.
          Buna ziua!, raspundem si noi, interpretand incantati salutul lor ca un semn ca suntem si noi acceptati in categoria ciclistilor “seriosi”.
          Aveti nevoie de ajutor?
          Nu, multumim, totul e in regula!, raspundem amandoi pe loc, dar mintea ni s-a blocat, mirati de intrebare. Claudiu se intoarce spre mine si zice: Asa rau aratam? Ne-a pufnit pe amandoi rasul, ne-am urcat (cam greu, e adevarat!) fundurile pe sa si am pornit mai departe, ce sa facem? Trebuia sa ajungem acasa, nu aveam loc de intors! Si, intr-adevar, poate ca aratam cam rau, obositi si sifonati, pentru ca mai incolo, in Voluntari, la intrarea in Bucuresti, un biciclist nu tocmai tanar, intolit cu toate alea profesioniste pe el, care ne depasise cu vreo 15 minute in urma, era acum pe bordura si ne aplauda. I-am zambit a multumire, dar in sinea mea m-am gandit ca poate totusi, vazandu-ne, nu a simtit chiar nevoia sa ne incurajeze, ci doar isi lovea palmele una de alta, ca sa se dezmorteasca… Cand am ajuns acasa si i-am spus ce speram eu sa fi fost gestul acestui brav coleg de roate, Claudiu mi-a infirmat scurt si fara dubii supozitia: Nu. Deci, probabil ca chiar aratam rau!
Prin sate am intalnit foarte multi oameni care purtau pe maini tavi cu mancare. E 9 martie, sarbatoarea Sfintilor Mucenicilor, sambata mortilor. Copii, femei, barbati duceau mancare unii altora, pomana pentru sufletele celor care nu mai sunt printre noi. Am oprit rotile in Gradistea si am stat putin de vorba cu o doamna draguta care isi astepta “mosul” sa vina de la biserica, pe bancuta din fata casei. Chemase si fata, sa fuga repede in calea lui cand l-o vedea venind, ca si lui, “mosului”, ii era greu cu o bata intr-o mana, si cu cosul cu mancare in cealalta. Si cu chef de vorba, doamna (ce rau imi pare ca nu am intrebat-o cum o cheama!), ni l-a prezentat pe Gicu, care, pe partea cealalta a drumului, trecea cu o tava cu mancare, cum altfel?, sa o imparta cunoscutilor, de sufletul nevestei lui, pe care Dumnezeu o chemase la el de 10 ani deja. Si avea nea Gicu peste prajit, orez cu carne, mere si tuica in tava. Am inghiti in sec, dar am refuzat politicos invitatia lui de a gusta ceva, convinsi ca altcineva are mai multa nevoie de ele. Am fost asa de surprinsa de invitatie, ca m-am si balbait incercand sa ii multumesc. Mi s-a parut fantastic ca un strain poate sa te invite sa mananci de la el, pe tine, pe care te vede 10 secunde in toata viata lui. Romanii sunt cu drag de oameni si cu normalitatea actului crestin. Sper din tot sufletul ca acest lucru nu se va schimba in noi niciodata.
Satul a lasat apoi loc campului, larg si intins. Graul, verde crud, e ca mustata abia mijita pe buza unui baietandru. E atata prospetime in aer si atata dor de viata, de inceputuri noi ! Primavara nu e doar un anotimp, e o stare de spirit ! Claudiu a fost cuprins si el de sentimentul de libertate si de energia din jur si a rupt-o la fuga cu bicicleta, pe soseaua libera, neteda si dreapta, demonstrandu-mi ce “Schumi” e el. A zbughit-o ca glontul din teava pustii ! Cand am vazut cum se departeaza de repede  de mine, m-am speriat si am incercat sa ma tin dupa el. Putine sanse! Pana nu s-a oprit sa ma astepte, nu am reusit sa reduc distanta dintre noi oricat am pedalat de tare.
In stanga era padure si ne-am gandit noi ca ce fain ar fi daca am culege cativa ghiocei! Si atunci au trecut pe langa noi, ca vantul pe langa frunze, vreo 5-6 biciclisti, care pedalau cu viteza intr-un grup compact. Asa de uniform se miscau, de ziceai ca e un singur corp viu care se scurgea cu o viteza ametitoare pe sosea. Pana sa deschid eu camera, ei deja erau departe! Claudiu s-a ambitionat si a zis ca gata, dupa pauza asta pe care o facem acum, ii ajungem din urma! Am ras de m-am prapadit: doar daca ei ar fi inceput sa pedaleze in sens invers am fi avut ceva sanse in sensul asta!
Un alt lucru care imi place foarte mult sunt soselele patriei noastre. Drepte sau serpuitoare, in vale sau catarate pe dealuri, netede sau cu ceva gropi, imi plac teribil de mult! Si daca au si pomi pe margine, sunt preferatele mele! Acum, pomii nu sunt inca nici macar inmuguriti. Crengile goale se profileaza pe cer ca niste crapaturi pe o placa de gresie.
Iar cand ochii ti se racoresc deodata in unduirile vreunui lac ivit brusc de dupa vreun deal, printre case si stuf, pur si simplu exclami: “Ia uite! Ce frumos!” Si ca sa fie surpriza si mai si, azi, pe lacul nostru (din Dascalu) trecea o lebada! Alba, imperturbabila, eleganta ca intr-o poza de abecedar. Fara cuvinte.
Cand am ajuns acasa, abia am putut sa inghit cateva linguri de ciorba si m-am tarat pana in dormitor. Sincer, cred ca am adormit inainte de a apuca sa imi cada capul pe perna…Era ora 6 dupa-amiaza. M-am trezit la 11 noaptea, nu pentru ca nu imi mai era somn, ci pentru ca mi-era foame. Am mancat un sandvis si am dormit apoi pana la 8 dimineata.
A fost epuizant. A fost foarte fain!
Lectii:
          trebuie neaparat sa invatam sa combinam cele doua formate de film generate de cele doua camere. Filmuletul postat pe pagina “Evadari din Bucuresti” este, deocamdata, cel facut cu camera de mana, montata pe ghidon. “Descalecarea” in fata blocului am filmat-o cu camera sport. Ca sa nu las evadarea fara incheiere, atasez si cele 2 filmulete de final, cu scuzele de rigoare ca inca nu le stim prelucra si lipi de celelalte, care sunt in alt format. O sa invatam!
          Sa ne gandim si la varianta cumpararii unui trekking pentru mine, ca nu mai tine! E mult prea obositor MTB-ul pentru mine.



Orientati 2% din impozit catre Manastirea Gaiseni!

Va prezint azi un fragment din a 3-a evadare, pentru ca este „de sezon”. In aceasta a 3-a evadare am ajuns la Gaiseni, judetul Giurgiu, unde se afla Schitul Strambu construit in secolul XVI de Neagoe Basarab. Acum, acest schit este cunoscut ca Manastirea Gaiseni, pentru ca de 3 ani acolo a venit un grup de 4 maicute, numai suflet, care reconstruiesc biserica si credinta. Cand au venit ele, biserica era o ruina, nu mai avea nici acoperis, iar locul era folosit de sateni pentru a arunca ce nu le mai facea trebuinta prin gospodarii.
Puteti vedea in filmul pe care il gasiti in categoria „Excursii de weekend„, la A 3-a evadare,  cum arata acum biserica si curtea. Faceti cunostinta cu Maica Stareta Cecilia. S-a restaurat biserica, s-a refacut pictura veche, dar mai e mult de lucru: zidul de incinta, chiliile vechi, pictura noua. Planul Maicii este sa faca acum stranele, de-a lungul zidurilor bisericii.
Pentru toate e nevoie de bani.
Asa ca va invit pe toti, care doriti, sa contribuiti. Cel mai simplu este sa reorientam cei 2% din impozit catre Manastire. Daca va place gandul, daca nu aveti o alta optiune concreta sau daca sunteti nehotarati asupra destinatiei, folositi-i cu folos pentru aceasta Manastire, revitalizata cu atata abnegatie de Maica Stareta Cecilia si Parintele Nicolae (in prezent acesta aflandu-se la Schitul Giurgiu)!
Gasiti atasat formularul.
Maica Stareta Cecilia va multumeste pentru orice contributie si, oricand veti vizita Manastirea, veti sti ca stranele acelea exista si pentru ca voi ati ajutat.
Si altceva ce impresioneaza la aceste maicute: incearca sa insufle credinta in sufletele copiilor satului, sat care, ca atatea altele mutilate de vremuri si politici, si-a pierdut busola si se orienta, pana la venirea lor, dupa ce spunea si dupa cum interpreta, cu greutate de lege, varstnicul satului. Pentru asta, ele fac scoala cu copiii, sa ii invete Adevarul, traditiile curate ale acestui neam, colinde si pictura sacra. Avea acum Maica Cecilia o expozitie de icoane pictate de copii, pe care va invit sa le vedeti si pe viu, la aceasta Manastire.

A! Am uitat sa va spun! Dupa ce completati formularul, avem 2 variante: fie mergem impreuna la Manastire, sa vedeti cum e si sa cunoasteti aceste maicute, fie le colectez eu pe toate si le duc acolo. Oricum ar fi, Dumnezeu sa va dea gandul bun si sa va ajute in toate!

 

 

De Magda Creosteanu Publicat în Caritate

Prima evadare: Bucuresti-Draganescu-Domnesti-Bucuresti

Prima evadare a fost in 3 martie 2013, cu proaspetele noastre biciclete. Traseul a fost Bucuresti-Bragadiru-Cornetu-Mihailesti-Draganescu (cu vizita la Biserica Draganescu) si inapoi in Bucuresti prin Teghes-Domnesti.
Total km: 60. Durata: 5 ore. Obiectivele au fost:
          sa identificam exact traseul, pentru ca  va fi oferit ulterior ca destinatie de excursie pentru biciclisti
          sa verificam cum ne descurcam cu filmatul traseului cu camera de mana (nu aveam inca aparatul sport) si cum arata filmul
          sa verificam aparatul anticaini
Am pornit la 08:30. Si am constatat repede ca MTB-ul tocmai achizitionat e mult mai greu fata de trekking-ul meu vechi, luat la mana a 2-a acum 2 ani. Parca nu am demaraj, e prea aderenta la sol. Am muncit zdravan ca sa am ceva viteza si nici pe departe nu ma puteam tine de Claudiu. Cu cea veche, Claudiu spunea ca el nu se putea tine dupa mine, cand imi puneam eu mintea si storceam din mine tot! Schimbatorul de viteze e fain, la fel si franele, dar m-a socat cat de greu inaintam pe sosea. In plus, are totusi ruda prea inalta pentru mine, chiar daca bicicleta e marimea S (eu am 1,60 m). Asa ca am probleme cu urcatul si coboratul de pe bicicleta. Aproape cad la fiecare manevra de felul asta. A, si inca ceva: saua e pusa la inaltimea maxima pentru mine (daca o mai ridic, chiar ca nu mai pot sa ma urc pe bicicleta), dar genunchii imi stau flexati cand pedalez si e tare incomod.
O alta constatare a venit in fuga spre mine: e cam greu de folosit camera de mana. Am incercat sa filmez din mers, dar ma dezechilibram si faceam miscari bruste spre masinile care treceau pe langa noi, speriind soferii care se simteau datori sa ne claxoneze. Asa ca ma opream (cam des, dupa gustul lui Claudiu), sa iau cateva imagini de pe unde mergeam, ca sa fie ca un fel de jurnal filmat. M-am bucurat cand Claudiu s-a repliat repede si a acceptat sa ne oprim in punctele care mi se pareau mie importante: semnalizarea localitatilor, aspectul general al localitatilor, detalii, obiective reprezentative pentru zona, chestii spontane sau inedite. Asa au aparut in film multe tablii din alea care arata ca intri sau iesi dintr-o localitate, un geam de bloc de la ultimul etaj, de care atarna toate rufele spalate ale locatarului, niste catelusi care au chef de harjoneala, barajul de pe Arges de la Cornetu, grupul de ATV-isti care ne depasesc zgomotos si barbatul care vindea gaini outoare in niste cotete suprapuse si insirate la marginea drumului, in Mihailesti.
          Buna ziua! Va suparati daca va filmez si eu putin gainile?
A facut omul o fata !… Se citea clar ce gandea: “Doamne, ce de oameni nebuni pe lumea asta!” A dat din cap ca si cum ar fi zis “Be my guest!” si s-a dat la o parte din cadru. Am pornit aparatul de filmat si cand sa iau niste prim-planuri artistice gainilor, a venit o femeie care s-a lipit de cotete, cercetand neincrezatoare galinaceele cu pricina:
          Si astea chiar fac oua?…
          Fac! Ca sunt gaini!, zice barbatul, sigur pe el. Un alt barbat, trecator prin zona si probabil cunoscut al vanzatorului, zice:
          Oua de aur fac gainile astea!
Vanzatorul, mai modest, corecteaza:
          De argint…
Femeia, dupa ce s-a interesat si cat costa o gaina din asta minune (12 lei, ca sa stiti), a plecat, neconvinsa. Eu am multumit vanzatorului si el ne-a urat drum bun.  Pe urma mi-a parut rau ca nu am filmat de la inceput, cu toata gestica si expresia lui, ca a fost haios tare!
Aparatul anticaini chiar functioneaza! Am fost extrem de satisfacuta atunci cand am apasat pe buton si am vazut cainele care se repezise spre noi ca isi lasa urechile in jos, isi baga coada intre picioare si face stanga-mprejur!  Aparatul nu are acelasi efect asupra tuturor cainilor, dar are un efect! Unii reactioneaza ca cel de mai sus, altii, probabil cei mai agresivi, nu se lasa chiar asa usor de intimidat, adica latra in continuare si se reped, dar pastreaza totusi o distanta pana la picioarele noastre, nu se mai apropie asa de mult incat sa devina periculosi.
Intre timp ne-am dat seama ca am plecat de acasa ca niste floricele: nu ne luasem nici harta, nu ne montasem nici oglinzile, nici soneriile, eu nu mi-am luat nici husa de sa cu silicon…! Ce mai! Panselute! Asa de dornici eram sa facem prima excursie, ca am plecat ca din pusca imediat ce vremea a fost mai permisiva! Si intr-adevar, vremea a fost superba. Dimineata baltile de pe drum inca mai aveau o pojghita de gheata, dar pe parcurs s-a incalzit si s-au topit.
Dupa ce am facut dreapta spre Malu Spart, am ajuns la  Draganescu. Soseaua merge mai departe la stanga, dar ca sa ajungi la Biserica Draganescu, tu trebuie sa iesi de pe ea si sa tii inainte un drum de tara. Imediat si acesta se bifurca, asa ca Claudiu a oprit, cu gandul sa intrebe un satean incotro. A fost fain ca omul, inainte ca noi sa apucam sa deschidem gura, a zambit si ne-a aratat cu bratul directia buna (la dreapta).  I-am multumit razand si am ajuns imediat la Biserica pictata atat de neconventional si de previzionar de catre Arsenie Boca. Era liturghie si erau oameni si prin curte, asa ca nu am putut filma interiorul. Dar am avut timp sa ma las linistita de atmosfera din cimitirul bisericii, cu chipuri de stramosi cuminti pe cruci. Biserica e construita la marginea unui lac, iar intre biserica si lac e inghesuit cimitirul. Cimitirul devine un loc care se agata de pamant prin Biserica si atarna deasupra aburilor lacului. Cantecele liturghiei il strabat si il alina, ca o promisiune ca Dumnezeu si Fiul Sau nu va lasa sufletele acestea sa cada in adancuri.
Am plecat mai departe. Acesta fusese obiectivul principal de vizitat in prima noastra evadare. Urma partea a 2-a: intoarcerea. Fideli strategiei noastre, de a nu ne intoarce din evadari pe acelasi drum pe care am venit, daca exista posibilitatea de a face un traseu-bucla, am inceput sa intrebam localnicii despre cum putem trece Argesul, spre Bucuresti. Si asa am aflat prima data ca ar exista un pod, ceva mai departe, facut pe vremea cand functiona o balastiera prin zona. Dar acum, de cand nu mai functioneaza balastiera, podul a devenit tentant pentru reciclatori (a se intelege hotii de fier vechi) si s-ar putea sa lipseasca ceva parti din pod, nu mult deocamdata, dar suficient ca sa nu putem trece pe el cu bicicletele. Ne-am luat totusi inima in dinti si am zis sa incercam. Pe drum am mai intrebat niste oameni, care ne-au confirmat ca suntem in directia buna si faptul ca podul s-ar putea sa nu fie practicabil. Am lasat in stanga cladirea consiliului local, a scolii si a politiei si, dupa ce am coborat un deal, am facut dreapta pe un drum de tara, apoi stanga. De aici am intrat intr-o zona tare deprimanta – o padure de tufisuri inalte, subtiri si goale printre care misunau niste persoane gen homeless, habar nu am ce faceau ei acolo. Nu am avut curaj sa stau sa ma uit la ei. A trebuit sa traversam o zona in care se aruncau deseuri (pet-uri, sticle…). Apoi am dat de mlastini. Off-road in toata regula. Off-road de Giurgiu! Nu se putea trece cu bicicletele, asa ca ne-am dat jos si incercam sa gasim varianta cea mai buna: cateodata noi paseam pe teren ceva mai solid si ghidam bicicletele prin noroi, alteori nu aveam de ales si ne bagam cu tot cu ele in baltile negre, de o consistenta groasa.  Ni se afundau bocancii pana la sireturi in noroi. Pe scurt, ne-am facut de komando! Era noroiul pe bicicletele noastre de 5 cm grosime! Cand ne-am urcat din nou pe sa, aruncam noroi de pe roti ca scanteile unei artificii din alea rotitoare! Din cand in cand mai capatam si in cap cate o bucata de noroi! Eu eram foarte amuzata, imi placea, dar Claudiu avea inima insangerata de mila bicicletelor noastre, nou-noute si scumpe!
Si deodata, PODUL! Nu mi-a venit sa cred cum arata: era ascuns printre balarii, el, o increngatura de foi de fier puse una peste alta, care unea marginile unui Arges gri si imobil. Niturile cu care fusesera fixate foile una de alta se pare ca nu au fost suficient de “safe”, pentru ca acei “intreprinzatori” reusisera sa desfaca cateva si sa “recicleze” niste foi. Se putea trece, inca. Peisajul era atat de neasteptat, locul parea atat de departe de civilizatie, pierdut printre mlastini si balarii, ca te intrebai catre ce sa treci?…sa ajungi unde?… Si totusi, aceasta ramasita a unor vremuri apuse parea ca isi gasise o utilitate noua: servea drept ponton pentru pescari. Era plin de barbati care, practicandu-si propriul lor hobby, se insirasera de-a lungul podului, isi scosesera, sa fie la indemana, toate cutiile si cutiutele cu momeli, ace si plute, si aruncasera in apa unditele, pregatite sa atraga pestii. Am trecut printre ei salutandu-ne usor, ca pentru a nu speria “vanatul”, cu toate ca barbatii vorbeau intre ei tare – sau poate vocea lor era amplificata de linistea locului?…
Am luat-o la dreapta pe culme si apoi prima iesire la stanga, pe drum de tara. Am ajuns in Teghes, am traversat Domnesti si am intrat in Bucuresti prin Ghencea.  Incepusem sa simt oboseala si sa ma doara fundul. Pana acasa durerea s-a instalat cu toata increderea, asa ca am ajuns daramata. M-a surprins si pe mine cat de obosita am fost. Claudiu a carat si bicicleta mea pe scari pana la etajul 2, ca eu nu mai puteam. M-am tarat cu incetinitorul pana in dormitor, sa nu zgandar prea tare coccisul, care era foarte suparat pe mine pentru relele tratamente aplicate (auzi, nici macar husa de silicon!…) si am adormit instantaneu. Cand m-am trezit, dupa 2 ore, ma dureau si genunchii ! Pana a doua zi durerea a devenit mai suportabila, asa ca am povestit la serviciu foarte entuziasmata despre prima evadare.
Claudiu a spalat vreo ora bicicletele in cada, saracu’.
Lectii invatate din aceasta prima evadare:
          Trebuie sa filmez discutiile cu oamenii pe care ii intrebam cate ceva pe drum, pentru ca sunt inedite si arata sufletul bun al oamenilor, al romanilor nostri, simpli, sinceri si saritori la nevoie
          Sa cumparam o camera de filmat sport, pentru ghidon si casca
          Sa folosesc husa de silicon pentru sa
          Sa ne montam oglinzile la bicicleta
          Sa luam harta
          Sa mai cumparam 2 aparate anticaini, ca poate daca apasa mai multi in acelasi timp, fiecare pe butonul lui, se potolesc si cainii cei mai agresivi!