Cautandu-l pe Richard, partea a 2-a

„Cautandu-l pe Richard” are si partea a 2-a!

Dupa ce saptamana trecuta l-am gasit pe Richard doar in amintirile satenilor de la crasma din Padureni, continuam cautarile si duminica asta. Prima oara l-am cautat cu bicicletele. A doua oara plecam cu masina, pentru ca noul indiciu locativ e prea departe. Daca nu Il gasim nici acum, urmeaza avionul?…
Cautandu-l, deci, pe Richard Proctor, englezul indragostit de Romania, ne apropiem dersz_dsc_5642 Gherla si lasam asfaltul in urma. Peisajul se schimba brusc, pentru ca drumul de tara cat un fir de ata se rostogoleste din ghemul orasului in contra firii, urcand dealuri. Dealuri ca niste valuri. Unul, si inca unul mai mare in spate, apoi unul si mai rotund, si mai inalt. Surfing cu masina! Gropi, sa ne ajunga. Enervante din pozitia de sofer, dar mult mai acceptabile din perspectiva biciclistului. Si tot leganandu-ne noi pe coame de dealuri-valuri, imi vine un gand: “Mai, sa stii ca Richard asta isi alege asemenea locuri, superbe, nu-i vorba, dar retrase in ultimul colt de lume, pentru ca n-are chef de vizite. Drumul pana la el e un mesaj: Keep out! Unde, Doamne, iarta-ne, mergem noi sa deranjam omu’?!“
Noroc ca mie gandurile imi vin rar si trec repede. Prin urmare, ne continuam leganatul pe dealuri-valuri, spre satul in care speram sa il gasim pe Richard.
Ne place satul. E mic, intr-o vale inconjurata de coaste rotunjite, gata sa erupa verdele primaverii spre norii rsz_dsc_5636alb-albastri. Si ce e diferit fata de alte sate de deal pe care le-am vazut noi, este ca pare foarte compact. Casele, destul de ingrijite, stau una langa alta, ca niste prietene. E o caldura anume, o intimitate solida, ce iti da sentimentul ca poti avea incredere si te poti baza pe aceasta comunitate.
Si cum nimic nu este intamplator, in cale ne iese preotul. Ne oprim, salutam, spunem pe cine cautam. Preotul, un barbat a carui tinerete contrasteaza cu vesnicia scursa pe ulite din cerul albastru si de pe dealurile-valuri, ne indruma cu o voce ca un zambet: “Aaaa, Richard! A treia casa pe stanga, cea micuta!”
Mica, intr-adevar. De cat spatiu are nevoie un om in mod obisnuit? De o camera in care sa doarma si sa manance. Atat e casa lui Richard. Fix cat are nevoie. Am intrat in curte, salutand cu voce tare, chiar daca nu vedeam pe nimeni: “Buna ziua!” A iesit pe usa, cu o privire intrebatoare. Noi am uitat ca el nu stie ce s-a intamplat pana acum, ca vorbim de el si il cautam de 2 saptamani, asa ca ne uitam la el bucurosi ca il vedem in carne si oase:
– Ce bine ca v-am gasit!
“Really?!, pare sa zica body language-ul lui, oprindu-se pe loc sceptic si tintuindu-ne cu privirea. Atunci ne hotaram sa ii explicam ce cautam noi in viata lui. Ca venim din Cluj. Ca am auzit de el de la televizor si din articole de revista si de pe internet. Ca ne place libertatea si stilul lui de viata. Ca avem un mare lucru in comun – dragostea fata de satul romanesc. Ca avem un hobby in comun – biciclitul. Ca …
Richard se mira din ce in ce mai tare, pare ca ne urmareste ideile mitraliate la foc continuu si ne intrerupe deodata, agatandu-se de prima idee:
– Dar nu ati venit din Cluj pana aici doar pentru mine, nu-i asa?
– Ba da!
Intinde bratele in lateral, face ochii mari, se inroseste la fata si intreaba, inca nehotarat daca sa se sperie sau sa fie magulit:
– Dar sunt eu atat de special?…
– Da!, ii zicem noi tare, fara darul de a-l linisti, totusi. Ne primiti sa stam putin de vorba?
– Casa mea e un dezastru. Dar am o idee: mi-e sete! Hai la bar!
Perfect! Richard are cheile barului, pentru ca acesta e in grija lui cat proprietarii lipsesc. Ne pune in pahare bere, Coca-Cola si iesim la aer curat, sa stam de vorba. Odata ce surpriza trece, Richard ni se descopera a fi un om de un umor aparte. Limba romana ardelenizata si cu accent de Yorkshire are un farmec total. Daca adaugi aspectul boem, vocea calda, atitudinea degajata si prietenoasa a acestui om care sta la taclale cu noi pe scara de ciment a barului, acoperita cu un pled, cu o bere in mana si cu multe idei sub fruntea libera, iti imaginezi un pic cum ne simteam si noi. Norocosi ca petrecem un timp cu el!
Vorbim, povestim, radem, intrebam, aflam. Richard e un idealist, un om care a venit prima oara in Romania in 1995 ca voluntar pentru o misiune de caritate / educatie si s-a indragostit de Romania atat de tare, ca in anul urmator se stabileste definitiv aici. Si sufera pentru agonia satului romanesc. E un artist, trecand prin jonglerii la circ, prin teatru si prin concerte de muzica medievala si irlandeza. Mai tarziu, cand i-am ascultat muzica, am ramas fermecati de vocea lui profunda si de maiestria interpretarii la chitara. A fost un WOW! Dar el, “prost si falit”, dupa cum se autocaracterizeaza mucalit, nu se pricepe sa isi vinda CD-urile. Le daruieste!
Vorbim, radem, povestim. Ne povesteste despre etapa de profesor de literatura engleza la Universitatea Babes-Balyai din Cluj Napoca. Ii vorbim despre planurile noastre. Ne povesteste cum se calculeaza uneori tichetul de tren pentru bicicleta, in functie de orice si in final lasa naibii de socoteala, tot ce conteaza e cat ai cash in buzunar. Ii spunem despre satul din Apuseni. Ne arata casele goale, ramase fara oameni, de pe ulita.
Apar si proprietarii barului. Dupa o alta runda de surpriza fata de vizita noastra, suntem condusi in casa si aici, in fata unui pahar de vin din coacaze si a unor prajituri delicioase, continuam povestile, alaturi si de familia Cadar – oameni harnici si frumosi. S-au mutat de un an din oras aici, in acest sat ca o tacrsz_dsc_5638ere bogata, impreuna cu doi dintre copiii lor, pentru ca si-au dat seama ca viata trebuie sa aiba un alt ritm, o alta masura. Si sunt fericiti.
In acest sat linistit ne umplem de energie. Cunoastem niste oameni minunat de normali, impartasim povesti, facem planuri impreuna si ne bucuram ca ne-a randuit Dumnezeu sa ne cunoastem. Intr-un final ne despartim si pornim spre casa, imbogatiti sufleteste. Ne vom intoarce acolo, pentru ca este bine. Si va vom duce si pe voi, pentru ca avem de ajutat, de cantat, de invatat!

 

Despre cum l-am cautat pe Richard prima data puteti vedea aici:https://excursiicubicicleta.wordpress.com/2016/03/09/cautandu-l-pe-richard/

Reclame

Cautandu-l pe Richard

Richard Proctor este un englez care s-a stabilit in Cluj si nu mai vrea sa plece de aici. Profesor la Facultatea de Litere din cadrul UBB, e hotarat sa traiasca printre romani. Daca el tine atat de mult sa ne cunoasca, nu ar fi frumos sa il cunoastem si noi? Zic si eu! Mai ales ca e si biciclist! Asa ca duminica trecuta am pornit in cautarea lui prin satele din jurul Clujului, pe traseul Cluj Napoca – Chinteni – Deusu – Sanmartin – Satu Lung – Padureni – Cluj Napoca.

Iar cele 7 ore de bicicleala le-am comasat intr-un album foto putin mai altfel. „Penes Curcanul” al lui Vasile Alecsandri a fost folosit din greu la acest plagiat! 🙂 Sper, totusi, sa va placa!

Iar daca vreti sa vedeti si urmarea, „Cautandu-l pe Richard, partea a 2-a” o gasiti aici: https://excursiicubicicleta.wordpress.com/2016/03/15/cautandu-l-pe-richard-partea-a-2-a/

http://

Filmele excursiei cu bicicleta la Sopor, 27.02.2016

Poate nu ati citit inca povestea acestei excursii (o gasiti in sectiunea Excursii / Excursii de weekend). Sau poate ati citit-o, dar nu v-a impresionat prea tare 😦 Sau poate chiar v-a placut! 🙂
M-am gandit ca ar fi interesant sa vedeti si filmul. Filmele, in cazul asta, ca-s doua. Mici. Micute. Ce ziceti?

Sunt postate pe site-ul nostru http://back-to-bike.ro/video/

si aici https://youtu.be/CzJw4n-61-I si https://youtu.be/s-nidD3NP5w

Vizionare placuta!

Povestea excursiei cu bicicleta la Sopor, satul din oraș

Ce poate fi mai frumos decât o zi fără ploaie, după o săptămână cu ploaie?  Să ieși cu prietenii într-o excursie cu bicicleta!

Aflând noi, deci, răspunsul, ne-am adunat, toți cei curajoși, în locul de pornire, în zorii zilei. De ce curajoși? Pentru că până cu câteva ore în urmă, norii încă se mai descărcau de apă pe pământurile noastre și, cu toate acestea, am zis “Fie ce-o fi!” și  ne-am urnit de acasă, cu bicicletele. Unii au avut parte de peripeții încă de la părăsirea domiciliului din dotare: Marcela a ajuns la noi cu o “răzătură” frumușică pe tâmpla dreaptă și o mică umflătură la buză, în urma coliziunii “drăgăstoase” (ea a zis că a pupat asfaltul) cu solul patriei… În apropierea locului de întâlnire era o farmacie, care era și  deschisă, așa că am putut cumpăra  niște  apă oxigenată, să spălăm urmele momentului de afecțiune. A usturat un pic, dar s-a dezinfectat.

Încet-încet, ne adunăm. Doar fete! Știam eu că suntem cele mai grozave și curajoase! Claudiu era singurul reprezentant al speciei lui, dar nu părea să îl deranjeze. Chiar jubila! Vorba lui Creangă: “Fă-mă, Doamne, val de tei / și m-aruncă-ntre femei!”
Gabi, când a văzut asemenea situație, a început să dea telefon:

– Hai, măi! Vino

– Mai așteptăm pe cineva?, întreb eu.

– Da, dar mai durează un pic, noi putem pleca și ne ajunge din urmă.

– Nu-i bai, mai bine mai stăm și noi oleacă, varianta cu interceptarea pe drum e nesigură, zic eu. Pe urmă mă interesez de genul persoanei în cauză.

– E băiat, vine răspunsul lui Gabi.

– Aaaaaa, păi dacă e băiat, îl așteptăm aici! Cum să plecăm?! Doar sunt atât de rari (spre unici) băieții în grupul nostru de azi!

Așteptându-l, deci, pe Bogdan, al cărui traseu era vajnic monitorizat de Gabi prin telefon (“Mai ai? Unde ești? Când ajungi?”), încercăm să ne reținem și noi numele între noi, căci e prima întâlnire. Da, plecăm într-o excursie pe biciclete în care nu se cunoaște nimeni cu nimeni! Oricum, sunt convinsă că o să fac varză atâtea informații, așa că mă strădui din greu să fiu cât mai cu memoria în funcțiune. Le și avertizez pe fete:

– Dacă vezi că mă uit insistent, lung și în tăcere la tine, înseamnă că trebuie să îmi mai spui o dată numele tău…

Și deodată văd apropiindu-se cu viteză mare un tânăr care îmi face impresia că nu vrea să se oprească lângă grupul nostru, ci mai degrabă să intre în el ca tacul în formația de bile. Cu o frână meseriașă, se oprește totuși la timp. Era Bogdan, prietenul lui Gabi. Îmi dau seama că nu prea știe la ce stil de biciclit a venit, adică unul lejer de tot, pentru că e prea subțire îmbrăcat și e genul mult prea sportiv după felul în care a mânuit bicicleta până la noi. Dar îi urez bună alăturare și ne punem și noi în mișcare. Doamne, ajută!

rsz_dsc_0029

Ieșim repede din oraș și intrăm pe drum de pământ, așa că ne eliberăm repejor de stresul mersului în șir indian, cu atenția în priză la trafic. Momente bune de vorbit, de împărtășit, de cunoscut. Nu tocmai multe totuși, pentru că Muzeul Poarta de su’ Feleac e aproape și acolo ne așteaptă  în prag gazda noastră, domnul Gheorghe Căpușan.

rsz_dsc_5268

Ne lăsăm bicicletele la poartă, ne jucăm cu  toți cățelușii, mai mari sau mai mici, care au venit și  ei, curioși, să vadă ce e cu atâta lume în curtea lor și în final, când auzim că domnul Căpușan are  niște  surprize pentru noi, intrăm și  noi în casă. Pe drum încercăm să ghicim despre ce surpriză e vorba:

– Știu eu, știu eu!, zice Gabi. E plăcintă!

– Nu, nu-i plăcintă, zice domnul Căpușan, amuzat și luând-o părintește pe după umeri pe fata asta dulce, veselă și  zvârlugă.

– Pălincă?, plusează altă fată din grup.

După râsetele de rigoare, aflăm că nici pălincă nu e. Dar imediat ce intrăm în casă, domnul Căpușan ne întinde o farfurie cu  niște  bucăți de aur: e acel desert numit “mălai”, de care eu doar auzisem până acum. Frumos, de să-l mănânci cu ochii. Bun, de să nu te mai oprești!

Iar un pic mai încolo, peste un alt prag, intrăm într-o lume plină de comori. Un sipet în care bogățiile materiale se înmulțesc cu nesfârșite alte bogății sufletești, izvorâte din amintirile și din emoțiile pe care ele le răscolesc, le aduc la suprafață din adâncul memoriei noastre, conștiente sau nu. Lavițe acoperite cu pleduri în culori tari, rsz__dsc0258ștergare albe cu cusături vii, război de țesut în care o catrință așteaptă să fie terminată, blide pictate înșirate pe perete și, peste toate, un miros fin de levănțică și de curat. Ca o adiere de sfințenie peste lucruri și povești. Pentru că fiecare obiect are o istorie, o poveste a lui, știută sau neștiută de gazdele noastre. Dar simți povestea chiar dacă nu o auzi, o vezi cu ochii minții, pentru că fiecare lucru a fost folosit de cineva, creat pentru cineva, cu drag, cu mândrie, în necaz, în nevoie sau în bucurie. Ne învârtim în jur și stăm sfioși în picioare, pentru că nu îndrăznim să ne așezăm pe aceste comori.

– Dar luați loc, că eu sper să stați un preț pe la noi!, ne îmbie domnul Căpușan. Începe povestea cea mare, alcătuită din toate poveștile mici ce ne înconjoară și din povestea neamului ai cărui urmași suntem.

Și ascultăm, ascultăm povești. Cu ochii mari, cu mirare pe chip, cu zâmbet de străfulgerată amintire, cu admirație.

rsz_dsc_5291(1)

rsz__dsc0329(1)

rsz_dsc_5300

rsz__dsc0450

rsz__dsc0335

rsz_dsc_5299

rsz_dsc_5320

rsz_dsc_5317

Domnul Căpușan ne arată cum se țese, cum se îmbracă o pereche de gaci, ne pune să pipăim cipca unei catrințe, să cântăm la buhai, să simțim gustul aromat al boabelor de cânepă, ne explică de ce catrința e neagră în zona trupului în care se întâmplă conceperea și creșterea vieții.

rsz_dsc_5285

rsz_dsc_5294

 

 

rsz_dsc_5308

 

Credințe, simboluri, mistică, înțelepciune, creativitate, pragmatism, artă, inovație. Cum de încap toate într-o suveică, într-o cizmă, într-un buhai, în poala înflorită a unei catrințe?! Cum de bucuria, lacrimile, întâmplările, singurătatea, jalea, speranța, viața și  iubirea pot fi ferecate cu acul într-o floare, cu pensula într-o linie, cu dalta într-un fluier?! Și cum de am uitat că așa ceva se poate?! Și că din așa viață venim? Viața trăită pentru a face ceva, pentru a lăsa ceva în urmă, pentru a lăsa ceva în viitor, pentru a asigura viața, de aici, de pe pământ și de acolo, de sus.

Domnul Căpușan are multe să ne spună. E o enciclopedie întreagă, din care noi abia am trecut în fugă peste primul rând.

Din bucătărie, doamna Rodica ne ademenește la masa cu alte bunătățuri: haioș, plăcintă cu 3 feluri de brânză și  mărar, suc de roșii roșii și suc de roșii galbene. Și ca să fie omenirea deplină, vine și pălinca!

rsz_dsc_5342(1)

  rsz_dsc_5347

Și totuși e vremea să plecăm mai departe. Mulțumim gazdelor noastre prin cuvinte și prin căldura din suflete și din ochi.și ieșim cu drag din curtea lor, așa cum scrie pe poartă.

Urcăm mai mult pe jos dealul ce începe imediat, pentru că pământul e moale, uneori băltit. Cerul s-a aglomerat cu nori plumburii, cu marginile destrămate de o lumină tare, albă: soarele îi crestează cu ultimele puteri ale zilei.

rsz_dsc_5431

rsz_dsc_5413

 

 

 

 

 

Ajungem la asfalt și  hotărâm să ne continuăm drumul pe varianta inițială, mai lungă, pentru a ne bucura și de ceva pedalare. Asta voiam și eu, dar nu știam ce urmează! Începând de la șoseaua de centură a fost o urcare parșivă: părea ușor, dar era enervant de dificil! În plus, bicicleta mea a considerat oportun să se blocheze nițel. Mi-a ieșit sufletul pe dealurile alea! M-am făcut de râs en-gross față de restul grupului, căci am rămas în urmă preț de câteva curbe. La un moment dat s-au oprit și m-au așteptat. Când, în sfârșit, i-am ajuns din urmă, gâfâind ca o bătrână locomotivă cu aburi, s-au pornit mai departe.

– Hei, stați un pic, eu când mai respir??

Nu am avut timp să îmi recapăt suflul, căci dacă mă opream, iar rămâneam singură! Mi-am amintit de prietena mea Cristina, în excursia de anul trecut de la Valea Inzelului, și am înțeles acum perfect de ce s-a enervat și a țipat ea atunci!

Coborârea, de obicei, e o bucurie. Viteză, relaxare, răsplata urcușului. Nu și de data asta! Coborârea pe Feleac ne-a înghețat transpirația căpătată la urcare. Am ajuns în oraș sloi. Sloi cu noroi. Cimpoi. Scuze, n-am găsit altă rimă! Ne-am luat la revedere de la oamenii frumoși cu care ne-am biciclit pe coclauri și ne-am promis să o mai comitem!

După un timp, la căldura casei, am rememorat ce am trăit în această zi. Am avut de toate, și noroi, și soare, și greu, și ușor, și povești, și bunătățuri, și mai ales am avut bucuria de a fi împreună cu acești tineri grozavi, de a vedea pe fețele lor că le-a plăcut această excursie cu bicicletele.

Într-adevăr, ce poate fi mai frumos decât o zi fără ploaie, după o săptămână cu ploaie? Să ieși cu prietenii într-o excursie cu bicicleta! O excursie ca o pagină de istorie, cu rădăcini și muguri. Vă mulțumim!

rsz_dsc_5390(1)

 

Va invitam sa vedeti si filmele:

https://youtu.be/CzJw4n-61-I

https://youtu.be/s-nidD3NP5w