– Vreți să mergeți la Tău?
Așa continuă seara de 7 mai 2016, seara în care am ajuns la gazda noastră din Băgău, Părintele Sabin, într-o excursie cu bicicletele în Transilvania, în zona Clujului și Aiudului. La poartă ne așteaptă 4 prieteni ai Părintelui Sabin, ce ne vor fi ghizi spre rezervația naturală Tăul fără Fund (domnul Neluțu, domnul Ghicu și doi flăcăi). Excursia noastră de două zile pe biciclete între Cluj și Aiud prevede și vizitarea acestei rezervații naturale, care cuprinde un ansamblu de lacuri în pădurea ce începe la câteva case mai sus de casa parohială în care suntem cazați. Deci, da! sigur că vrem să mergem! Dar avem o problemă: încălțările noastre se resimt total după ploaia pe care am traversat-o până în această etapă a excursiei noastre pe biciclete și sunt prea ude pentru a le mai folosi în seara aceasta. așa că preoteasa și fina ei fac chetă și ne aduc imediat de prin sat cizme de cauciuc! Măsurile sunt variate, să acopere o gamă cât mai largă de numere. Așa se face că eu, care port 36, nimeresc o pereche 37, altii, cu 39, cred că au capatat și 42. Dar ne bucurăm și ne amuzăm ca niște copii care au primit jucării noi! Și, mai ales, uscate! Acum, da!, putem merge la Tău!
Plecăm pe un soare vesel, dar ne luăm cu noi și ceva de ploaie, pentru că, din experiența zilei de azi, știm că atunci când scoatem noi nasul afară din vreun adăpost, începe ploaia. Il luăm cu noi și pe Gabriel, feciorul cel mai mare al Părintelui Sabin, gazda noastră din Băgău. E prima dată în viața lui (are 5 ani întregi!) când merge la Tău și e foarte bucuros de asta.
Câteva case mai sunt până în buza pădurii. Începem să urcăm și imediat pădurea ne înghite între crengile ei. Ne dăm seama de ce vreme a fost și aici după covorul de grindină amestecată cu frunzele proaspete. E foarte ciudat să vezi atâta grindină în pădure, îți închipui că acoperișul format din crengi și frunze este suficient de puternic să protejeze pădurea de o asemenea violență, dar uite că grindina străpunge acest acoperiș și, mai mult de atât, trage după ea frunzele vii ce îi stau în cale și se amestecă pe pământ cu ele. E un măcel în alb și verde. O expunere a forței distrugătoare a naturii, din care se creează ceva nou – un peisaj straniu. Pământul răsuflă cu aburi străvezii, liniștit acum, după loviturile de gheață încasate. Vălătuci de aburi albi mângâie trunchiurile ude ale copacilor. Se agață de crengile de jos și se ridică încă un pic. Mă uit în față și văd că primii dintre noi pătrund și se dizolvă ușor în ceața alburie. Claudiu zice:
– Ce pădurea Hoia?! Uite aici imagini de film de groază! Să nu te mai aud că nu vii noaptea în pădurea Hoia-Baciu!
Eu mă țin tare și refuz scurt propunerea “romantică” a lui Claudiu. Privesc cu intensitate tot ce văd, ca și când aș vrea să iau acasă, pentru totdeauna, acest loc, cu toate mirosurile lui amestecate: miros ușor și rece al boabelor de grindină, miros greu de pământ ud și de noroi proaspăt și miros pătrunzător de frunze din care se scurge viața.
Începe din nou să plouă – normal, doar am ieșit noi din casă! Cizmele căpătate din sat se dovedesc foarte utile. Străbatem porțiuni în care noroiul se urcă pe cizme până la glezne. Dar apoi iarba înaltă și udă ni le curăță doar pentru că ne facem cărare prin ea. Îl văd pe Gabriel că găsește o metodă neașteptată: se ferește de noroi mergând direct prin apă. Mă gândesc că nu e bine, că se va uda. Pe noroiul clisos alunecăm ca pe gheață. Patinăm și ne smulgem picioarele din cleiul greu, căutându-ne cu mâinile prin aer echilibrul.
– Vezi, dacă nu mergi prin apă?, zice Gabriel.
Corect, ce să mai încolo și încoace!
După vreo oră de mers, găsim lacul. Tăul fără Fund. Un ochi de apă strâns într-o cingătoare de mușchi. Ploaia de acum și ploaia de dinainte fac lacul să pară că fierbe – picăturile de ploaie care cad de sus îi fac bulbuci, iar aburii de după ploaia de mai devreme se ridică deasupra lui ca și cum ar clocoti. Pădurea din jur foșnește și ploaia se sparge, mic și pocnit, de pământ și de apă. Dacă închizi ochii, Tăul fără Fund nu e decât un cazan mare sub care arde un foc mocnit, jilav, fierbând rece și fără grabă apa verde din el.
Și de parcă ce am văzut până acum nu ar fi fost destul, ghizii noștri ne spun să venim după ei și să călcăm cu grijă acolo unde calcă ei. Ne strecurăm cu mersul piticului prin rețeaua aeriană de crengi și, brusc, “pământul” de sub picioarele noastre se mișcă! Nu e pământ! Ne aflăm chiar deasupra lacului, pe un strat gros de mușchi! Ghizii noștri ne lasă să ne balansăm puțin, cu grijăși cât mai departe de ochiurile de apă ale acestei rețele acvatice de mușchi, frunze și crengi. Golurile de apă sunt bine camuflate și periculoase, pentru că, spun ei, dacă pășești în ele, te scufunzi cu totul sub stratul de mușchi, fix în răceala Tăului fără Fund peste care te afli! Domnul Neluțu ne zice că, pe vremuri, oamenii tăiau cu toporul un petic din acest covor, de jur-împrejurul picioarelor lor, și vâsleau apoi ca de pe o plută, să ajungă în mijlocul lacului și să pescuiască. Noi, uimiți de ceea ce vedem și simțim, ne legănăm cu chiote pe stratul de mușchi, ca niște copii fericiți pe o saltea cu apă! Orice mișcare a celuilalt se reverberează până la tine și ți se miscă “pământul” sub picioare într-un fel în care nu ți-ai fi imaginat niciodată. O minunăție a naturii, pe care nu o vom uita prea curând!
Cât despre cealaltă minunăție, una dintre cele 3 plante carnivore care cresc în țara noastră, și anume Roua Cerului, rămâne să o găsim altădată, într-un sezon mai potrivit.
Drumul de întoarcere pare mult mai scurt și păstrăm cu noi uimirea și zâmbetul de fericire de la lac. Iar când ajungem înapoi la casa parohială, ne așteaptă un final senzațional pentru această seară: câțiva prieteni ai Părintelui Sabin, membri ai Ansamblului Folcloric Doina Aiudului, ne lasă efectiv cu gura căscată. Abia putem aplauda. Suntem fascinați de muzică, de săriturile jocului botezate după numele celui ce le-a executat prima oară la horele din sat, de costumele populare și de pofta de viață, de cântec și de joc a acestor bărba
ți mândri ca brazii, cu ochi senini ca cerul de vară și vorba legănată în povești din alte vremuri. După ce își fac milă de noi și ne lasă să ne tragem sufletul de atâta admirație, mâncăm alături de ei, de ghizii noștri și de întreaga familie a Părintelui, gulașul pregătit în curte și completat cu niște murături irezistibile. E o atmosferă incredibilă, ca într-o arhaică și bună comuniune, cu povești și râsete și copii. Ceva ce simțim că am pierdut, fără să știm că ne construiește, că am avut cândva.
Ziua de azi, cu toate frumusețile ei, va rămâne printre cele mai frumoase amintiri din excursiile noastre cu bicicleta în Transilvania. Și nimic nu va putea șterge aura de minune a tuturor întâmplărilor de azi. Și nu pot decât să simt o mare recunoștință față de familia și prietenii Părintelui Sabin, care au făcut toate aceste lucruri posibile. Mulțumim din suflet! Și să nu credeți că ați scăpat de noi, dragi prieteni din Băgău! Abia așteptăm să ne vedem din nou, să ne îmbrățișăm și să ne bucurăm că ne întâlnim, așa cum ne-a învățat Părintele!
Va invitam sa vedeti si filmele: prima parte https://youtu.be/vycgzp8WWOc si a doua parte a primei zile https://youtu.be/7PSEXvAoaF4