A 6-a evadare: Bucuresti – Popesti-Leordeni – Frumusani – Valea Dragului – Varasti – Berceni – Bucuresti

A 6-a evadare a fost pe 13 aprilie 2013. Fatidica data! Am iesit din bloc cu intentia de a face un traseu scurt , de maxim 3 ore si 40 km, pe la Popesti-Leordeni – Frumusani – Valea Dragului – Varasti – Berceni – Bucuresti. Vroiam asa pentru ca la ora 13:30 trebuia sa cantam „La multi ani”, la restaurant, cumnatului meu (La multi aaaaaniiiii, si cu aceasta ocazie!).
Inceputul a fost frumos, pentru ca prin oras inca era primavara, copacii inflorisera prin toate colturile blocurilor si isi raspandeau generosi parfumul, peste tot. Cred ca Bucurestiul este cel mai dragut (a se citi „suportabil”) primavara. Primavara Bucurestiul miroase frumos. Si cand vezi atata floare si simti atata parfum, iti vine sa uiti ca esti matur si te surprinzi ca ai vrea sa te bagi cu capul in spuma de flori a vreunui copac si sa stai acolo pana te saturi de atata miros bun si de atata gingasie de petale. Dar erau si semne ca anotimpul asta nu tine la infinit: unii copaci deja isi schimbasera cea mai mare parte a florilor pe frunzulite crude. Mai aveau un praf de flori sus, pe crestet, de parca erau deja batrani, sau jos, la poale, de parca o mata isi bagase pe furis boticul in lapte si o dadeau acum  de gol mustatile ramase albe.
La intrarea in Popesti-Leordeni mi-a placut o casa si am oprit sa o filmez. In curte lucrau doi barbati. Cand au vazut ca ma uit la ei si la casa, ne-au chemat inauntru, sa o vedem mai de aproape. Au fost asa draguti, ca pana la urma am intrat. Si stapanul casei a vrut si sa ii facem o poza. I-am facut! Ne-a intrebat de la ce emisiune suntem (camera asta de filmat ne da o identitate falsa) si i-am raspuns ca suntem turisti. Ce chestie! Sa fii turist in orasul tau! Imi place! Pana la urma, poate chiar punem in practica o gluma de a noastra de mai demult – ziceam ca ce ar fi daca ne-am lua concediu si ne-am caza la cate un hotel interesant din Bucuresti, chiar daca e la 2 pasi de casa?  Iar omului, daca tot credea ca suntem de la televizor, ii facem pana la urma reclama in filmul nostru. Dar sa dea Dumnezeu sa nu apelati la el prea des si prea curand (nu e o rautate, o sa vedeti in film de ce zic asa).
Am trecut pe langa o livada imensa si inflorita. Narile mele deja amosinau, ca la un caine, aerul imparfumat si aproape involuntar imi orientasem bicicleta spre poarta deschisa a livezii (erau oameni inauntru), dar Claudiu m-a readus la realitate: hai, ca nu avem timp! Asta e un tur de forta, nu de placere! Oare cum o fi aia?, m-am gandit eu in sinea mea… Aveam sa aflu.
Era ora 10:30 cand am ajuns la Frumusani, avand parcursi deja 30 km, si ne-am intrebat unul pe altul ce sa facem: sa ne intoarcem pe acelasi drum in Bucuresti sau sa mergem pana la Varasti si sa facem bucla? Am aprobat a doua varianta. Si am vrut sa ajungem in Varasti pe niste scurtaturi, asa cum arata harta ca ar fi. Am intrebat oamenii, ne-au indrumat pe un drum peste campie care la un moment dat s-a cam terminat si incepeau mocirlele, asa ca ne-am intors. Am mai facut o incercare, am ajuns iar pe un camp fara margini, iar ne-am intors. Pana la urma, dupa ce am pierdut asa vreo 40 de minute, am zis sa mergem pe sosea, chiar daca facem un ocol.
Pe campuri, oamenii aveau parcele de pamant si fiecare iesise la munca pe bucata lui. Lucrau la pomi, la legume, la vita-de-vie. Am vazut asta si mai incolo, prin sate. Erau la munca toate generatiile unei famili: de la copil de 7-8 ani pana la bunici. Claudiu a zis ca parca e o imagine de pe timpul lui Isus.
Prin sate, pomii se dezlantuisera si mai tare decat in oras. De o parte si de alta a strazii, inflorisera ca nebunii si miroseau incredibil. Treceai printre ei ca printr-un tunel de flori si de parfum.
Si Claudiu se grabea…
Casele sunt foarte faine. Au acea structura cuminte la care oamenii au ajuns dupa secole de experienta si incercari. Sunt forme care au fost acceptate de comunitate, sunt spatii care si-au impus utilitatea, sunt dimensiuni care si-au dovedit eficienta si sunt decoratiuni care au un sens. Iar repetarea acestor forme, spatii, dimensiuni si decoratiuni dau atmosfera satului si traditia locului. Sunt si renovate, asta imi place mult.
Varasti e lipit Vidra. Tablia care marcheaza iesirea din Varasti marcheaza si sfarsitul caselor cuminti. Apar brusc niste constructii imense, cu cate 2-3 etaje, cu turnuri, inghesuite una in alta de nici nu ai loc sa treci printre ele. Colorate strident si aurite, mi se par hidoase. Majoritatea sunt ramase la rosu si nu stiu de ce, dar am senzatia ca nici nu se vor mai termina vreodata. Locuitorii acestor magaoaie, multi, tipau unii la altii de parca ar fi fost surzi cu totii. Si strada, pana atunci calda si luminoasa, devine deodata prea ingusta, prea intunecata, prea lunga. Rar de tot mai vad si cate o casa normala, dar care pare mica si in pericol iminent sa fie inghitita de vecina ei, supradimensionata. E o lupta inegala de supravietuire. Imi fixez ochii pe drum si sper sa ne intoarcem cat mai repede la lumina si la aer.
La iesire am intalnit un lac frumos. E fantastica zona asta a Bucurestilor, sunt lacuri peste tot. Iar aici, in sud, aproape langa fiecare lac este si o turma de oi. Asa era si aici. Ar fi fost chiar foarte interesanta zona, daca malul pe care eram noi nu ar fi servit ca groapa de gunoi…
Si Claudiu zicea „Hai, ca suntem in intarziere! Si asta e tur de forta, nu…”  „…de placere, stiu!”
Am vazut si prima barza din acest an! Isi luase in primire cuibul din varful stalpului de telegraf si il tot pigulea si aranja, sa fie numai bun pentru pui! Mai incolo, la intrarea in Berceni, am mai vazut un cuib, locuit de data asta de un cuplu. Le-am admirat pentru curajul de a-si stabili acolo rezidenta, pentru ca era un trafic de masini permanent si foarte zgomotos. Nu prea parea un loc potrivit pentru a creste un pui, zic eu, ca o mama ce ma aflu!
Aici, la buza orasului, am oprit (din nou!, spre disperarea lui Claudiu) sa prind in cadru doi pomi lipiti si infloriti, unul alb si unul roz: parca era spuma de capsuni la care ma gandeam cu pofta inca din seara trecuta, cand cumparasem niste capsuni mari si frumoase.
Nu stiu daca stiti, dar in Berceni e o intersectie foaaaaarte complicata (vorba reclamei de la Oreo!) si aglomerata. E in zona pietei. Claudiu a luat-o inainte, printre masini, dar eu m-am oprit, ca nu am curaj sa ma avant intr-un asemenea tambalau. Si am asteptat la jdemii de semafoare pana am trecut de intersectie. M-am uitat dupa Claudiu, dar nu l-am vazut. M-am intors aproape de intersectie, dar nu l-am vazut nici acolo. Am zis sa ii dau un telefon, sa vedem cum ne intalnim. Ma caut prin buzunare, nimic. Caut in rucsac, nici urma de telefon. Mi-am dat seama ca l-am pierdut pe traseu. M-am speriat, pentru ca am realizat ca el o sa ma sune, eu nu am sa ii raspund si atunci el o sa se sperie ca cine stie ce mi s-a intamplat. M-am speriat  ca nu aveam cum sa iau legatura cu el si nu stiam ce sa fac. Am pornit spre casa mergand incet, sperand sa ma ajunga din urma. Cand am ajuns la Parcul Copiilor, am asteptat iar vreo 5 minute, apoi mi-am facut curaj si am abordat o tanara care avea telefon, i-am explicat situatia si am rugat-o sa ma lase sa ii dau un telefon lui Claudiu. Mi-a zis ca nu are minute decat pe Cosmote. Sorry scurt. I-am multumit si am plecat iar la drum, spre casa, tot uitandu-ma in toate partile, poate il vad.
Cand am ajuns acasa, eram un pachet de nervi si de sperietura. La fel si el! Ajunsese un pic mai devreme acasa si mi-a spus ca ma mai astepta un pic, dupa care, daca nu apaream, se intorcea cu masina dupa mine. Eram ingrijorata ca unde e el, eram ingrijorata pentru ca stiam ca si el este speriat, eram nervoasa ca, grabindu-ne sa nu intarziem jumatate de ora la restaurant, am ajuns sa intarziem o ora si jumatate. Pe langa paguba si complicatiile pierderii telefonului.
Dupa ce ne-am convins unul despre altul ca suntem intregi si sanatosi, ca ne-am cautat ca Stan si Bran unul pe altul si nu ne-am vazut, ca suntem nervosi de ingrijorare, am realizat ca suntem bine si impreuna. Si atunci Claudiu m-a luat in brate si mi-a zis: „Doamne, ce bine ca esti aici!”.
Si tot raul s-a dus.
13-le asta!! Prima oara cand ne-am pierdut unul de altul a trebuit sa fie in acelasi timp cu pierdutul telefonului! Pana la urma, aceasta evadare nu a fost chiar o placere, iar traseul nu a fost unul scurt, de 3 ore si 40 km, ci de 6 ore si 90 km. 6 ore din care 1,5 s-au dus pe tatonarea terenului si incercarea de regasire. Tur de forta, intr-adevar. Iar filmul este atipic, in sensul ca nu are incheierea din fata blocului, ca nu aveam pe cine sa filmez. Dar avem niste lectii invatate:
– sa avem mai multa grija de lucruri
– sa nu ne grabim, ca graba strica treaba
– sa ne stabilim, la plecare, niste puncte de intalnire pe traseu ca, in cazul in care ne departam unul de altul, sa ne asteptam acolo
Anunțuri

A 5-a evadare: Bucuresti-Dimieni-Snagov-Gruiu-Bucuresti

A 5-a evadare a fost pe 6 aprilie 2013. Ne era dor de invartit rotile, ca weekendul trecut a fost urat afara si nu am avut curaj sa evadam pe nicaieri. Iar acum deja copacii dadeau in floare, asa ca abia asteptam sa ii vedem in toata frumusetea lor. Traseul a fost Bucuresti-Dimieni-Snagov-Gruiu-Bucuresti, cu o bucla ceva mai larga decat data trecuta. Total km: 120. Durata: 10 ore.
De cum am iesit din bloc am constatat doua lucruri:
1.       Ca bate vantul (dar nici nu stiam ce ne asteapta!..)
2.       Ca intr-adevar copacii au inflorit, semn ca primavara e prin zona (vorba lui Bodo de la Proconsul: “Oricum, ea nu e departe / Am s-o caut si-am s-o gasesc!”)
Asa ca am plecat sa cautam primavara in padurea Snagov! Ne-au promis ca o sa o gasim corcodusul alb din fata blocului nostru, copacul roz din Parcul Unirii si cerul de un albastru clar si inalt. Mare dreptate are si Stefan Hrusca, cand il apuca darnicia: “Un copac cu floooooori / Si un colt uitat de ceeeer, / Un copac cu floooooori / Este tot ce va ofeeeeer!” La ora 09:30, cand am plecat, erau 5 grade Celsius si prognoza meteo zicea ca se va incalzi pana la 21 de grade Celsius. Diferenta mare, asa ca ne-am luat pe noi mai multe randuri de haine pe care sa le dam jos pe parcurs, ca Baba Dochia. Si tot ca ea ne-am intors privirile spre oras cand am iesit din el, bucurosi ca il lasam in urma si ne tot ducem, dar nu ne-am si transformat in stane de piatra, ci am mers mai departe. Daca am fi fost mai atenti, am fi vazut pe cer si niste nori albi si desirati, care ne-ar fi dat un indiciu cum ca acolo, sus, vantul ii scarmana destul de bine.
Prin sate, oamenii invocau primavara varuind trunchiurile copacilor si taind vita de vie. Pocnea surd lemnul vitei sub foarfeca. 
In Tunari am gasit un monument al eroilor care au luptat impotriva nemtilor pe fronturi straine, prin Ungaria, Slovacia si Muntii Tatra. Ma bucur ca inca ne mai cinstim eroii, ca inca nu i-am uitat, ca inca mai punem cate o piatra si un inscris spre amintirea eterna a jertfei lor.
In Tancabesti am trecut pe langa un producator de pitici. De gradina. Piticii. Si nu numai. Erau de toate acolo: cerbi, cocosi, gaini, ursi, berze, Albe-ca-zapada, magi si Isus-i. Pe marginea drumului se vindeau urzici, oua, bors, vin, lapte, varza murata si flori. De toate pentru toti. Panselute, narcise, nasturasi ne ademeneau sa cautam primavara inca o invartitura de roata mai incolo, si inca una, si inca una… si sa nu luam in seama vantul care se intetise deja.
Am trecut de intersectia care ne indica Snagovul ca fiind la dreapta si, dupa vreo 500 metri, am intrat direct in padure. Brusc, zgomotul soselei a disparut. Am rasuflat usurati, ca atunci cand ajungi unde vrei si te relaxezi. Si incet-incet am inceput sa primim in noi primavara. Era acolo, intinsa in covorul crud de pe pamant, urcata in varful crengutelor, risipita in parfumul florilor. Era asa de frumos, ca involuntar am incetinit, parca vroiam sa nu o deranjam si mergeam in varful picioarelor (ca al rotilor nu pot sa zic). Din verdele proaspat al ierbii se ridica griul aspru al trunchiurilor copacilor inca goi. Sus, sus, pana impungea albastrul senin al cerului. Mi-am lipit obrazul de scoarta unui copac batran si m-am uitat in sus, sa vad unde vrea sa ajunga. Perspectiva s-a schimbat brusc: copacul nu “ajungea” undeva, ci “venea” de undeva. Crengile lui nu erau crengi, ci radacini infipte in cer. Copacul crestea in cer si cobora pe pamant. Ca orice creatie a lui Dumnezeu.
Daca nu ne facem timp destul, ajungem sa credem ceea ce vedem la repezeala. Ce gresit este sa credem ca radacinile sunt in pamant!
Si era plin de flori pe pamant ! Si aerul plin de parfum ! Mirosea a pamant, a iarba, a flori, a cald.  Claudiu a zis ca asa de verde si proaspat e, ca iti vine sa pasti! Si, in viziunea lui, copacii au led-uri!
Nu poti decat sa taci, sa respiri cu grija sa nu sperii primavara si sa asculti trilurile pasarilor. Daca ar fi vreo sansa sa intelegi ce-si spun, aproape ca ti-ar fi rusine ca tragi cu urechea, dar asa –  te invelesti cu totul in impletitura de cantece si te lasi mangaiat de ea. As fi vrut sa fi stiut pe nume fiecare pasare dupa cantecul ei, dar, copil de bloc fiind, nu am recunoscut decat ciocanitoarea…
Asa ma minunam intr-una, de parca nu mai vazusem primavara in viata mea!
M-am intins pe iarba si stateam la soare.
          Hai sa mai si mergem, zice Claudiu.
          Nu, zic eu.
          Hai!
          Nu!
          Hai!
          Nu!
Si tot protestand, am plecat…
Manastirea Snagov, a lui Vlad Tepes, am gasit-o tot frumoasa, ca intotdeauna. Si tot nu am luat in serios vantul, pe care acolo, pe podul peste lacul Snagov, l-am pus pe seama lacului. Dar incepand de pe la Gradistea, nu l-am mai putut ignora. Lacurile din zona aveau deja valuri, nu doar unde. Vantul batea atat de tare, din lateral dreapta, incat imi impingea bicicleta, din mers, spre centrul soselei. Imi amortisera mainile de cat strangeam ghidonul, ca sa ii rezist. Din cand in cand, asa, doar pentru diversitate, vantul ne tragea cate o pala si din stanga. Ca sa fie. Pe total, am mers asa, ca niste veritabile  Ane ale lui Manole, vreo 50 km. A fost extenuant. Din cauza vantului, pe unde trebuia sa atingem 23-25 km pe ora, am putut sa ne taram doar cu 9-10 km pe ora. Vantul ne-a spulberat ora de intors acasa si energia. A trebuit sa facem mai multe pauze, ca sa ma mobilizez. Pana si in Parcul Izvor ne-am odihnit un pic. Toata lumea se plimba relaxata, doar noi eram storsi ca niste lamai. Da’ ia sa ii vad si pe ei cum arata dupa 120 km, cu vant!
A fost superb in padure si vantul a fost un test de vointa si rezistenta. A fost o evadare foarte reusita!

A 4-a evadare: Bucuresti-Snagov-Bucuresti si Bucuresti-Cernica-Bucuresti

A 4-a evadare a fost o „dubla”, adica am fost plecati si sambata, si duminica, 23 si 24 martie 2013. Obiectivele au fost: sa depasim bariera psihologica de 100 km pe zi si sa vedem daca putem sa ne urcam pe biciclete si a doua zi dupa isprava asta.
Sambata am plecat la 08:15, bucurosi ca se anunta vreme frumoasa, dupa ce toata ziua si noaptea de vineri plouase. Traseul a fost: Bucuresti – Dimieni – Snagov – Gruiu – Moara Vlasiei –  Dascalu – Bucuresti. Distanta: 112 km. Durata: 8 ore.
Claudiu mi-a spus la intoarcere ca la inceput nu prea avea chef de biciclit. Se simtea bine in zona lui de confort casnic, de prizonier in moleseala de sambata dimineata. Si chiar daca „inchisoarea” asta avea usile larg deschise si exista si logistica pregatita (adica bicicletele si chiar insotitorul, adica eu), evadarea nu il tenta prea mult, ii parea mai atractiva perspectiva unei odihne sedentare. Obisnuinta are sindromul pasarii dintr-o colivie cu usa deschisa deodata, pasare care evalueaza libertatea care i se ofera ca fiind neavantajoasa. Asa ca aceasta iesire a fost cu adevarat o evadare, o evadare din obisnuinta calduta a saptamanii ce tocmai se incheiase.
Daca ar fi sa spun un singur cuvant despre aceasta evadare, acesta ar fi LINISTE. Chiar si in oras – cred ca era inca adormit, ca circulatia a fost foarte lejera. Liniste si in sate, nici cainii nu ne-au bagat in seama, nici oamenii nu iesisera inca prin curti sa trebaluiasca fiecare. Si linistea asta mirosea a pamant ud, a apa si a primavara.
In parcul de la Unirea am ajuns cand ceasul lui Oprescu canta de 08:30. Si am vazut un tanar (pana in 25 de ani, dupa estimarea mea), imbracat foarte modest, aproape ponosit, stand pe o banca si citind dintr-o carte veche, jerpelita, cu poezii de Eminescu. Mi s-a parut atat de impresionanta imaginea asta! Habar nu am ce l-a determinat pe acel tanar sa citeasca Eminescu intr-o dimineata de sambata de sfarsit ploios de martie, cu un soare luminos dar inca rece, pe o banca in parc. Parca era un fel de intelegere si coabitare tacita intre copertile jerpelite ale cartii si starea materiala a tanarului. Si imaginea asta mi-a facut sa gandesc:”Ce frumos este omul! Ce frumos este romanul! Ce frumos este spiritul!”
Am iesit din Bucuresti prin Pipera. Si primul lucru pe care l-am vazut dupa ce s-au terminat toate constructiile alea, fie resedinte, fie firme, a fost un campintins verde de atata grau. M-am bucurat sa il revad dupa 2 saptamani (cat a trecut de la a 2-a evadare, cand tot pe aici ne-a fost drumul), de parca eram vechi cunostinte („Codrule, codrutule, / Ce mai faci, dragutule?” -e, poftim, ce contagioasa e o stare de spirit!) si ma bucura sa vad ca e bine, sanatos, ca a evoluat bine, ca e mai viguros si increzator in lumina si caldura soarelui. Cand vad un ogor cu roade, ma bucur de parca ar fi al meu! E atat de frumos! E imaginea pacii, a unui bine de care ne e atat de dor! Il si vad parca pe acel bade Vasile din cantecul celor de la Zdub si Zdob, care macina faina si face paine! Am acelasi sentiment de cate ori vad un ogor lucrat harnic si cu socoteala. Claudiu zice ca parca as fi un pic de Ion din „Blestemul pamantului”: imi stralucesc ochii si mai am putin de tot pana sa ma arunc pe glie, sa iau in pumni pamantul plin de viata si sa il duc la buze, intr-un gest de dragoste fata de ea, de viata data de Dumnezeu, care din acest pamant ne-a facut si in acest pamant ne va intoarce, dupa legile Lui eterne.
Si inainte de Dimieni ne-am intalnit cu alti prieteni: matisorii! Erau grasi de acum, expandati, ciufuliti ca niste mate speriate! Tot uitandu-ne la ei, am ratat 2 avioane care tocmai decolasera de pe Otopeni si treceau destul de jos pe deasupra noastra, suficient de jos ca, daca as fi filmat, as fi prins in acelasi cadru avionul pe cer si caruta pe sosea. Lumea si timpul curge in ritmuri diferite, cu orizonturi diferite, cu prioritati diferite Si dupa ce vuietul avioanelor s-a stins, un stol de berze a urcat in aer. Cerul era din nou al lor!
In Balotesti mi-au placut lacurile. Salbatice si albastre, cu plete de stuf.
Mai incolo am gasit cartierul rezidential (ce vorbe aurite pentru niste case auncate dezordonat pe un campgol!) numit „Good morning”. Mi-am amintit ca data trecuta am vazut unul numit „Good afternoon”. Mai mult ca sigur au avut acelasi nas de botez. Dar oare ce a vrut sa transmita? Oare vom gasi si un „Good  evening”? Suntem pregatiti pentru orice! Suna ca naiba englezismele si sofismele astea, intre Balotesti si  Saftica – din astea neaose, de ale noastre, taica!
La Ciofliceni (e, poftim cultura! ar fi cazul sa se redenumeasca Chiofleengton!) am dat de un loc absolut special, dar de care nu stim nimic: dupa portile impresionante de lemn si dupa troita, dupa crucea de pe cladirea impunatoare din fundal, pare a fi un asezamant bisericesc. E asa de frumos si de linistit! Ne-am propus ca acasa sa ne uitam pe internet sa vedem ce am vazut! Voi stiti ce e acolo? Cine poate sa imi raspunda? Ati fost vreoodata in acel loc ?
Si stand noi la sfat, am hotarat ca din Ghermanesti sa o luam spre Moara Vlasiei, adica am ales un drum mai scurt spre casa, asumandu-ne riscul nefacerii celor 100 de km stabilti ca obiectiv pentru aceasta evadare. A urmat un drum perfect prin padure, de ni s-au umplut plamanii cu aer curat. La un moment dat am vazut un semn care ne zicea ca mai sunt 34 km pana in Bucuresti. Tinand cont ca pana acolo facusem cam 55 km, nu prea imi iesea „targetul” si eram chiar un pic nemultumita. Dar m-am lasat dusa de drum. Asfaltul era perfect si noi alunecam pe soseaua dreapta printre trunchiuri umede de copaci si tufisuri care isi scoteau timid florile galbene la vedere. Si deodata padurea s-a oprit, lasandu-ne privirea sa se inece intr-un verde nemarginit, proaspat, al campului de grau. Soseaua continua dreapta si imperturbabila, despartind acum nu padurea inca neinfrunzita, ci verdele moale al graului, inalt de un lat de palma. Nici o masina nicaieri, cat vedeai cu ochii. Simteam atata libertate, ca am inceput sa fac S-uri cu bicicleta, dintr-o margine a soselei in alta, sa rad si sa privesc soarele in ochi! sa vad, el e la fel de fericit ca si mine?
Acolo, la marginea padurii, este Casa Vlasiei. Este un loc excelent pentru un popas de o noapte. Sa vii sambata pana aici, sa te odihnesti peste noapte intre padure si vie, si sa pleci duminica spre casa, trecand prin Snagov. Asta va fi traseul de 2 zile pentru bucurestenii incepatori in ale biciclitului. Se poate vizita Manastirea Snagov, construita de Vlad Tepes, unde isi are el si mormantul.
La un moment dat soseaua facea stanga si se scurgea in autostrada Bucuresti-Ploiesti. Claudiu a inteles ca cei 34 km pana in Bucuresti sunt pe autostrada, dar pe ocolite, pe unde trebuie noi sa mergem (ca nu avem voie cu bicicletele pe autostrada), sunt mai multi. Asa ca poate-poate om face cei 100 km. Si am tinut-o inainte, pana s-a terminat asfaltul. Acolo, la marginea asfaltului, e un catun tare ciudat. Sunt vreo 6 case, din care mi s-au parut a fi locuite doar vreo 4. Si o biserica mica, inchisa si in curs de a deveni ruina. Si langa ea e o fundatie, ramasa in acest stadiu, a ceea ce probabil s-a vrut a fi biserica noua. Iar casele, toate, sunt acelasi stil vagon si albe. Parca ar fi un fel de anexe ale altui grup de cladiri din imediata apropiere, si ele parasite si in curs de autodaramare, despre care ne-am facut impresia ca ar fi ramasitele unui CAP. Zona e complet izolata, nu e nimic altceva, vreo urma de civilizatie! Ma intreb oare cum traiesc oamenii aia acolo? Din ce? Pare a fi o saracie lucie. Si mai ales de ce?
In zare, dupa cele cateva case, incepea padurea. Numai ca pana acolo drumul era desfundat. Nu ne-am speriat, ca doar mai trecusem prin noroaie si in prima evadare. Dinspre padure venea o masina care, ajungand langa noi, s-a opritt. Soferul, un tanar  frumos, cu ochi albastri, a deschis geamul si ne-a spus:
          Nu mergeti mai departe, ca noroaiele sunt prea mari!
          Nu putem trece?, l-am intrebat noi, surprinsi de gestul lui grijuliu.
          Vi se vor bloca bicicletele de noroi!, a zis  tanarul.
          Multumim frumos de sfat!
A trebuit sa ne hotaram: mergem mai departe, ignorand sfatul omului bun, sau ne intoarcem 3-4 km ca sa o luam spre Snagov? Am evaluat din priviri mlastinile si am zis ca nu par chiar atat de ingrozitoare. Si am pornit prin ele.
Am mers maxim 500 m. Si gata. Mie mi s-a blocat bicicleta. Se incarcase cu noroi si nu se mai puteau misca rotile. Claudiu, cu MTB-ul lui, mergea prin mlastini fara prea mari probleme. A trebuit sa se intoarca din drum si sa reevaluam situatia. Nu mai puteam inainta, asa ca intai trebuia curatat trekking-ul meu. Mai era destul de mers prin noroaie si nu stiam ce ne asteapta nici dupa ce intram in padure. Asa ca am hotarat sa ne intoarcem. Nu imi venea sa cred ca nu am putut traversa cu trekking-ul acele mlastini, comparabile cu cele din zona podului de peste Arges, de la Teghes. Dar atunci avusesem si eu MTB. Asa am constatat o mare diferenta intre cele 2 biciclete. Deci cu trekkiingul nu e de mers prin noroaie. Si mai trebuie sa tinem seama si de experienta si de sfaturile oamenilor care stiu ce spun! Claudiu a adunat ceva bete de pe marginea drumului si a inceput sa deztepeneasca bicicleta mea. Cand reusea sa miste putin rotile, inaintam 10 metri, iar se bloca. Iar curata noroiul, iar mai mergeam un pic. Tot asa, pana am ajuns inapoi la asfalt, de unde am pornit voiniceste inapoi spre Snagov. Ultima oprire de curatire a noroiului a fost chiar la padurea Snagov. Am profitat de pauza si am intrat in padure, sa aud ciripitul pasarelelor, bucuroase si ele de asa zi frumoasa. Am vazut acolo, in padure, o sina de cale ferata. Era o imagine foarte ciudata: venea tacuta din adancul padurii si se ducea nu se stie unde, printre alti copaci goi. Era si sinistru, si frumos, si un pic inspaimantator. Claudiu zice ca pe vremuri era un traseu de agrement. Intr-adevar, cred ca ar fi foarte frumos sa mergi cu trenuletul prin padure! Clar ar trebui reactivat traseul.
Am trecut prin Gruiu, satul lui Stefan Iordache. Imi place nespus acest sat, cu nume vechi. Are ceva. Nu stiu ce. Va trebui sa imi dau seama de ce imi place atat de mult acest sat. Poate pentru ca aici am vazut cuiburi de randunele sub stresinile caselor curate si mici. Si asta mi-a aminitit de copilaria mea, cand oamenii nu le alungasera inca din oras cu zgomotul propriei lor existente. Poate pentru ca aici am vazut papusi frumos imbricate puse la fereastra, asa cum punea si buna mea bunica, Vastica. Poate pentru ca aici am intalnit cele mai multe fantani la marginea drumului, sa aiba trecatorul obosit si insetat apa rece de baut, asa cum erau in satul moldovenesc al celorlalti bunici ai mei, Ghinita si Vasile. Imi place acest sat, Gruiu, pentru ca e facut din amintirile mele.
A urmat Lipia. Satul in care am gasit biserica albastra. Asa albastra era, parca era materializarea acelei zile senine si insorite. Parca cerul se scursese pe turlele rasucite ca de mesterul Manole si le daduse lumina lui.
Cand am iesit din Lipia, drumul s-a aruncat la vale si s-a strecurat intr-o padure. Apoi, deodata, padurea s-a oprit si privirea a scapat libera peste camp. Si dupa ce am hoinarit prin frumusetea  verde a campului, am icnit de uimire catre o alta frumusete: lacul din marginea padurii care incepea din nou.  Albastru stralucitor, ca o piatra pretioasa in soare.
Am trecut pe langa manastirea Caldarusani. Clar trebuie vizitata cand facem traseul pentru biciclisti. Loc de istorie, loc de rugaciune, loc de multumire. Si aerul mirosea a albastrele, a flori de primavara, dar flori nu se vedeau.
In satul Moara Vlasiei Claudiu a ajutat o batranica sa care niste lucruri pana la poarta ei. M-a impresionat batrana cu recunostinta pe care ne-a aratat-o. “Sa it idea Dumnezeu sanatate si Maica Lui sa fie cu tine mereu! Ca mi-a spus mie odata unu’, la manastire ca cine miluieste pe omul sarac…eheeeee! si Dumnezeu il miluieste pe el!” I-a spus ei odata unu’… Fantastic de simplu. Si de firesc. Femeia asta sarmana nu avea nimic decat rugaciunile ei catre Dumnezeu si Sfanta Fecioara. Si nu avea nimic sa ne dea ca rasplata, dar ne-a dat tot ce avea. Multumim, mamaie ! din suflet !
Am fost obosita dupa cei 112 km. Am inghitit incet cateva linguri de ciorba, dupa care m-am tarat pana in pat si mi s-a rupt filmul. M-am trezit dupa 5 ore, la 11 noaptea, nu pentru ca nu mai puteam sa dorm, ci pentru ca mi se facuse foame! Am mancat si m-am culcat iar, pana a doua zi la 7.
A doua zi, duminica, am facut o iesire scurta pana la Cernica. 42 km. Floare la ureche ! (ce tare sunt!). Dar am observat ca frana psihica e destul de puternica. Nu am avut nici un fel de discomfort dupa ziua anterioara, nu aveam febra musculara, nu ma durea fundul, dar nu prea imi venea sa ma urc iar pe sa. Insa odata urcata si pornita, a fost super! Am facut drumul Bucuresti-Cernica-Bucuresti in 3 ore, cu tot cu pauza de la manastire, de cel putin jumatate de ora. Claudiu zice ca la intoarcere pedalam cu un asa ritm sustinut, de parca eram masina de cusut. La iesirea din Bucuresti, in Pantelimon, am vazut pe insula din mijlocul lacului o cladire masiva, veche, foarte frumoasa, un mare conac. Si iar nu am stiut ce este. Voi stiti ce e pe acea insula? Se poate vizita? Ziceti-ne si noua!
Descoperim Bucurestiul intr-una!
Si era un friiiiig! La 09:30, cand am plecat de acasa, erau 2 grade Celsius, si nu cred ca s-a incalzit pana ne-am intors.

A fost un weekend superb!