Deschiderea anului biciclistic Back to Bike 2017 – excursie cu bicicletele in Muntii Rodnei

Anul acesta am ales sa facem prima excursie cu bicicletele, la sfarsitul lui februarie 2017, in Parcul National Muntii Rodnei. Stiam ca e zapada, stiam ca zona e frumoasa rau, prognoza meteo era destul de naspa (ploaie, ger), avem prieteni de vizitat acolo, deci motive pro si contra la greu. Si totusi, am hotarat sa mergem. Planul era sa luam si schiurile, ca daca nu reuseam sa biciclim, macar sa schiem. Le-am luat, dar pe drum ne-am dat seama ca am uitat claparii. Bun si-asa!

Cum a fost, pana la urma? Cam asa: Anies, Maieru, Muzeul Cuibul viselor, cabana fara curent electric, qwirqle la lanterne, cina preparata si devorata cu pofta la lumina lumanarilor, miei si oite, zapada, ice biking, prieteni noi, prieteni vechi, sforaituri, povesti, urme de cerb (sau urs?) prin omatul inghetat, clipe de wow in fata peisajului. Amintiri cu de toate. Noua ne-a placut! Si ca sa nu uitam, am facut si un filmulet, aici:  Prima excursie cu bicicletele in 2017

Vizionare placuta! Si data viitoare, poate vii cu noi!

Reclame

Cinci zile de excursie cu bicicletele în Țara Lăpușului. Ziua 3.

A treia zi a excursiei noastre cu bicicletele în Maramureș, mai precis în Țara Lăpușului, nu a început cu dimineața. Cel puțin, nu cu dimineața devreme. Pentru că am fost suficient de obosiți încât să nu ne trezim decât pe la 8 jumătate. Și nici cu adunatul în jurul mesei nu ne-am descurcat prea grozav, astfel încât abia pe la 9 jumătate eram gata de mic-dejun. Deh, cam greu cu cinci fete somnoroase abia mijindu-și ochii în oglinda de la baie, abia mișcând periuțele peste dinți, abia târându-și picioarele cu ceva febră musculară până la bagaj, ca să aleagă în relanti hainele mai curate cu care să pornească și azi în căutarea frumuseții făcute de Dumnezeu și de ucenicii Lui, oamenii.

Pe masă, doamna Leșe, gazda noastră bună de la Pensiunea Aurica, ne-a pus toate bunătățurile, pentru toate gusturile: dulceață de căpșuni și de cireșe negre, zacuscă, vinete, brânză și ouă, lapte și cafea și ceai. Intâi de toate, cafeaua e atacată prima, în porții duble.  Și la final nu rămâne nimic în farfurii! Delicioase, toate lucrurile alea preparate în casă, cu drag, cu inspirație și cu umor, de către doamna Leșe!

Pornim la drum, urcându-ne pe șei cu un entuziasm o țâră cosmetizat. Totuși, suntem într-o excursie cu bicicletele în Țara Lăpușului, nu ne putem moleși, căci ar fi păcat să ratăm toate locurile și oamenii minunați care ne așteaptă azi. Prima vizită este la bisericuța din lemn de la Rogoz, monument UNESCO. Acolo, ghidul nostru ne tălmăcește cu răbdare înțelesul fiecărui lemn din structura ei, ne arată cum pătrunde raza răsăritului de vară în altar prin ochiul de fereastră meșteșugit anume, ne răspunde la întrebările ce ne vin pe buze buluc, după ce ochii ne cuprind, mirați, frumusețea și adâncul lucrurilor din bisericuță,

spuse prin picturi și obiecte de cult sau ornamentale. Cimitirul, atât de bătrân și de aproape de pragul bisericuței, pare a fi un prieten al sătenilor așezați deunăzi la masa de obște, în vremuri cu ecou și în ziua de azi.

Plini de liniștea atât de bogată a acestui loc ca un seif al neamului, ne punem iar roțile bicicletelor în mișcare, de data aceasta spre un om care este el însuși monument, istorie, artă și obiectiv turistic: meșterul popular Alexandru Perța – Cuza. Ne-am anunțat din vreme și suntem așteptați la atelierul lui. Ne întâmpină un personaj ca un spiriduș. Micuț cât un gând, vioi ca o glumă, cu ochii albaștri ca niște lacuri de munte strălucind de sub pălăria de paie. Și, mai ales, surprinzând prin barba albă, ca o sălbăticiune. O sălbăticiune blândă. Așa că prima reacție a fetelor noastre este să îl îmbrățișeze și să se joace cu pălăria lui ca un soare învechit, de parcă venisem în vizită la bunicul nostru cel drag. Puțin blocat de asemenea efuziuni, domnul  Perța se lasă înconjurat de zâmbetele noastre. Și de atâtea îmbrățișări, obrajii domnului Perța și halatul lui rupt și decolorat se scutură de rumegușul cald și proaspăt cu care tocmai se împodobiseră în atelierul de lucru.

Urcăm direct în muzeul domnului Perța. Muzeul este, de fapt, podul casei prolificului nostru meșter popular. Un loc ce ne izbește prin culoare, prin miros, prin bogăție, prin ordine și prin semnificații. Totul – lumină, icoană sau lingură – are culoarea mierii. Totul miroase a viață. Toate obiectele sunt frumos aranjate pe rafturi, pe măsuțe, agățate pe pereți. Lemn pe lemn, gânduri din lemn.

Sculptura reprezentând familia lui Mihai Eminescu stă alături de grupul de statuete care dau formă Albei ca Zăpada și celor șapte pitici. Tabloul “Înțelepții satului” împodobește același perete cu tabloul în care Nicolae Ceaușescu este făcut primul miner al țării, tablou pregătit acum zeci de ani pentru “Cântarea României”. Cănile și lingurile atârnă deasupra Maicii Domnului, care împarte spațiul pe același raft cu un grup de țărani în care bărbații, cu sumane și pălării, stau în picioare, iar femeile, cu năframe pe cap, stau în fața lor, puțin mai jos. Ca o fotografie de familie. Laic și religios la un loc.

• Fetelor, vedeți grupul ăsta de mici statuete? Cum se numește, domnule Perța?, întreb eu.
• L-am botezat “Revoluția”…
• Da, seamănă cu ceva…, zic fetele.
• Exact! Ieri, la mănăstirea Rohia, v-am spus să țineți minte sculptura de la intrarea în muzeul mănăstirii. De ce? Pentru că, uite, acum suntem în vizită la autorul ei!
• Da, chiar, uite, e același stil! Dumneavoastră ați făcut și sculptura de la Rohia, domnule Perța?
• Da, eu…

Și încep poveștile. Despre cum a devenit domnul Perța lucrător în lemn când el, de fapt, voia să se facă cioban. Despre barba lui de spiriduș și despre reîntregirea României. Despre ce înseamnă și ce valoare are icoana de vatră. Despre obiectele folosite în gospodăriile de acum 50 de ani, toate făcute din lemn. Despre artă. Despre simboluri. Despre troițele, cu zecile, făcute și duse peste hotarele noastre de acum, în teritorii locuite de români, să-i aline, să-i mângâie, să-i întărească în credință și în românism. Domnul Alexandru Perța – Cuza, singura persoană din România care a fost răsplătită de Academia Daco-Română cu titlul de Doctor, pentru arta și meștesugul său, fără să aibă studii universitare. Omul care vorbește cu lemnul.

Ne despărțim greu de acest om atât de simplu și atât de umblat prin lume și prin cotloanele sufletului nostru. Ne luăm la revedere de la el promițându-i și promițându-ne să revenim.

Cu cântec înainte, la propriu, căci Găbiță ne dă tonul, atacăm drumul spre următorul nostru obiectiv pe ziua de azi: muzeul în aer liber Florian, unic în țara noastră. Și când ieșim la drumul mare, fetele noastre dau glas unei probleme: le e foame! Ok, nu-i problemă, ne gândim eu și cu Claudiu – facem pauză într-un șanț, scoateți-vă merindele din rucsăcei și poftă bună! Fetele noastre sunt de acord cu pauza, cu șanțul, dar…care merinde? Că nu și-au luat nimic de mâncare pentru drum. Nu tu fructe, nu tu sendvișuri de la doamna Leșe, nu tu apă, nimic! Noi doi ne uităm mirați la ele: pe bune?? Noi nu obișnuim să mâncăm pe drum mai nimic, așa că nu ne-am luat decât niște nectar, dar ele, din ce am văzut zilele trecute, au un apetit serios când biciclesc. De aceea ne surprinde situația de față. În cazul ăsta avem următoarele variante:

1. Cele înfometate peste măsură, care consideră că nu pot rezista de fel până la finalul zilei, pot face cale-ntoarsă la pensiunea Aurica.
2. Ceilalți, care își pot amâna plăcerea unei mese îmbelșugate, așa cum ne-a obișnuit până acum gazda noastră, ne continuăm excursia pe biciclete. Iar ca să ne amăgim un pic foamea, punem la bătaie tot ce găsim consumabil în rucsaci: semințele noastre de floarea soarelui și niște alune, un codru de pâine și niște roșii, firește, de la Isabela.

După câteva ezitări, fetele noastre hotărăsc toate să continue drumul alături de noi, îmbărbătate de speranța oferită de Isabela:

– Poate găsim pe drum vreo plăcintărie, că aici e zona în care se fac niște plăcinte grozave!

Nu ne-a lăsat sufletul să le tăiem din rădăcină această speranță, în condițiile în care ea era singurul factor ce le mâna înainte…

Decizia odată luată, pornim spre muzeul Florian. Drumul frumos, asfaltat, se urcă în fața noastră pe niște serpentine cam solicitante. Din când în când, o auzim pe Isabela zicând:

– Așa sunt de bune plăcintele alea! Ce bine ar fi să găsim o plăcintărie! Ajută-ne, Sfântă Fecioară Maria!

Asta, până când ne păstrăm cât de cât în formație, că pe urmă eu și Găbiță rămânem în urmă de tot, răsuflând greu… Și ce crezi că ni se întâmplă? Ne depășește o mașină. Așa, și ce dacă?, o să spui. Păi da, dar imediat pe urmă mașina asta se oprește în fața noastră. Așa, și ce dacă?, o să spui tu din nou. Păi da, dar nu era o mașină oarecare! Era o mașină în care se aflau 4 prieteni de-ai Gabrielei, din Vaslui, porniți în concediu prin țară! Ce probabilitate era să se producă această întâlnire aici, pe serpentinele fierbinți și semi-pustii ale Țării Lăpușului?!… Găbiță, când ajunge la mașină, zice scurt:

– Bună! Aveți mâncare?

Nu pierde deloc timpul fata asta!

Prietenii cu pricina zic “Da!”, se dau jos din mașină, se îmbrățișează tangențial de bună vedere cu Găbiță și acolo, pe șanț, își scot toată rezerva de mâncare și o împart cu generozitate cu Găbiță! De bucurie, Găbiță o lasă pe Maria să facă o tură scurtă cu bicicleta ei, așa, ca o primă doză gratis de drog, să îi facă poftă de o excursie pe biciclete adevărată. Urmează a doua rundă de îmbrățișări, de la revedere de această dată, și pornim cu energie sporită să îi ajungem din urmă pe ceilalți. Găbiță nu contenește să zică:

– Asta se datorează încrederii și rugăciunilor Isabelei, altcumva nu îmi explic!

După câteva curbe îi vedem pe ai noștri așteptându-ne, căci urmează să lăsăm asfaltul și să facem stânga pe o cărare ce, conform unui indicator-statuie, ne va duce la muzeul Florian.

– Bicicliști cucuieți, / Ușa să o descuieți, / Că v-aduce Gabi vouă / Ciocolată, pâine, ouă!

Printre îmbucături grăbite, pofticioase și flămânde, îi punem pe toți la curent cu întâmplarea noastră, explicând sursa acestor alimente ce se mută cu viteză din rucsacul Gabrielei în stomacurile fetelor. Cu foamea potolită, avem timp să fim și recunoscători prietenilor Gabrielei și energiei pozitive a Isabelei.  Apoi ne afundăm în pădure. Nu mergem mult și în fața noastră se deschide o poiană plină de lumină și de statui de tot felul. Acesta este muzeul Florian, în care sculpturile artiștilor amatori sunt expuse în aer liber. Unii dintre noi se așează la odihnă la umbra pădurii, ceilalți mergem să interogăm statuile, să vedem ce ne spune fiecare. Și uite așa ajungem să dezmierdăm un balaur, să stăm la taclale în poalele unui bunic înțelegător și să ne facem o poză-triptic cu ramă de piatră.

Drumul de întoarcere e ușor, că e la vale, și îl străbatem ca săgeata, cu gândul la masa ce ne așteaptă la pensiunea Aurica.

Doamna Leșe nu ne dezamăgește nici în această seară, ospătându-ne cu bunătățuri care mai de care. Dar cel mai tare ne impresionează un gest pe care îl face dânsa: știind că unii dintre noi ținem post, își face timp să ne pregătească două feluri de sărmăluțe – și cu carne, și fără carne. Asta în condițiile în care doamna Leșe este prinsă până peste cap cu organizarea nunții fiului ei, ce se va întâmpla în 3 zile de la plecarea noastră. Îi mulțumim mișcați de efortul și gândul pentru noi. Da, doamna Leșe este genul de om care nu promite mai mult decât poate oferi, dar oferă mai mult decât promite.

După câteva povești, ne ducem la culcare. Mâine urmează o altă zi din excursia noastră pe biciclete, alte drumuri, alte locuri și alte experiențe. Poți fi mai bogat de atât? Dacă mă întrebi pe mine și pe prietenii mei de bicicleală, cred că știi deja răspunsul.

Noapte bună!

 

Povestea excursiei cu bicicleta la Sopor, satul din oraș

Ce poate fi mai frumos decât o zi fără ploaie, după o săptămână cu ploaie?  Să ieși cu prietenii într-o excursie cu bicicleta!

Aflând noi, deci, răspunsul, ne-am adunat, toți cei curajoși, în locul de pornire, în zorii zilei. De ce curajoși? Pentru că până cu câteva ore în urmă, norii încă se mai descărcau de apă pe pământurile noastre și, cu toate acestea, am zis “Fie ce-o fi!” și  ne-am urnit de acasă, cu bicicletele. Unii au avut parte de peripeții încă de la părăsirea domiciliului din dotare: Marcela a ajuns la noi cu o “răzătură” frumușică pe tâmpla dreaptă și o mică umflătură la buză, în urma coliziunii “drăgăstoase” (ea a zis că a pupat asfaltul) cu solul patriei… În apropierea locului de întâlnire era o farmacie, care era și  deschisă, așa că am putut cumpăra  niște  apă oxigenată, să spălăm urmele momentului de afecțiune. A usturat un pic, dar s-a dezinfectat.

Încet-încet, ne adunăm. Doar fete! Știam eu că suntem cele mai grozave și curajoase! Claudiu era singurul reprezentant al speciei lui, dar nu părea să îl deranjeze. Chiar jubila! Vorba lui Creangă: “Fă-mă, Doamne, val de tei / și m-aruncă-ntre femei!”
Gabi, când a văzut asemenea situație, a început să dea telefon:

– Hai, măi! Vino

– Mai așteptăm pe cineva?, întreb eu.

– Da, dar mai durează un pic, noi putem pleca și ne ajunge din urmă.

– Nu-i bai, mai bine mai stăm și noi oleacă, varianta cu interceptarea pe drum e nesigură, zic eu. Pe urmă mă interesez de genul persoanei în cauză.

– E băiat, vine răspunsul lui Gabi.

– Aaaaaa, păi dacă e băiat, îl așteptăm aici! Cum să plecăm?! Doar sunt atât de rari (spre unici) băieții în grupul nostru de azi!

Așteptându-l, deci, pe Bogdan, al cărui traseu era vajnic monitorizat de Gabi prin telefon (“Mai ai? Unde ești? Când ajungi?”), încercăm să ne reținem și noi numele între noi, căci e prima întâlnire. Da, plecăm într-o excursie pe biciclete în care nu se cunoaște nimeni cu nimeni! Oricum, sunt convinsă că o să fac varză atâtea informații, așa că mă strădui din greu să fiu cât mai cu memoria în funcțiune. Le și avertizez pe fete:

– Dacă vezi că mă uit insistent, lung și în tăcere la tine, înseamnă că trebuie să îmi mai spui o dată numele tău…

Și deodată văd apropiindu-se cu viteză mare un tânăr care îmi face impresia că nu vrea să se oprească lângă grupul nostru, ci mai degrabă să intre în el ca tacul în formația de bile. Cu o frână meseriașă, se oprește totuși la timp. Era Bogdan, prietenul lui Gabi. Îmi dau seama că nu prea știe la ce stil de biciclit a venit, adică unul lejer de tot, pentru că e prea subțire îmbrăcat și e genul mult prea sportiv după felul în care a mânuit bicicleta până la noi. Dar îi urez bună alăturare și ne punem și noi în mișcare. Doamne, ajută!

Ieșim repede din oraș și intrăm pe drum de pământ, așa că ne eliberăm repejor de stresul mersului în șir indian, cu atenția în priză la trafic. Momente bune de vorbit, de împărtășit, de cunoscut. Nu tocmai multe totuși, pentru că Muzeul Poarta de su’ Feleac e aproape și acolo ne așteaptă  în prag gazda noastră, domnul Gheorghe Căpușan.

Ne lăsăm bicicletele la poartă, ne jucăm cu  toți cățelușii, mai mari sau mai mici, care au venit și  ei, curioși, să vadă ce e cu atâta lume în curtea lor și în final, când auzim că domnul Căpușan are  niște  surprize pentru noi, intrăm și  noi în casă. Pe drum încercăm să ghicim despre ce surpriză e vorba:

– Știu eu, știu eu!, zice Gabi. E plăcintă!

– Nu, nu-i plăcintă, zice domnul Căpușan, amuzat și luând-o părintește pe după umeri pe fata asta dulce, veselă și  zvârlugă.

– Pălincă?, plusează altă fată din grup.

După râsetele de rigoare, aflăm că nici pălincă nu e. Dar imediat ce intrăm în casă, domnul Căpușan ne întinde o farfurie cu  niște  bucăți de aur: e acel desert numit “mălai”, de care eu doar auzisem până acum. Frumos, de să-l mănânci cu ochii. Bun, de să nu te mai oprești!

Iar un pic mai încolo, peste un alt prag, intrăm într-o lume plină de comori. Un sipet în care bogățiile materiale se înmulțesc cu nesfârșite alte bogății sufletești, izvorâte din amintirile și din emoțiile pe care ele le răscolesc, le aduc la suprafață din adâncul memoriei noastre, conștiente sau nu. Lavițe acoperite cu pleduri în culori tari, ștergare albe cu cusături vii, război de țesut în care o catrință așteaptă să fie terminată, blide pictate înșirate pe perete și, peste toate, un miros fin de levănțică și de curat. Ca o adiere de sfințenie peste lucruri și povești. Pentru că fiecare obiect are o istorie, o poveste a lui, știută sau neștiută de gazdele noastre. Dar simți povestea chiar dacă nu o auzi, o vezi cu ochii minții, pentru că fiecare lucru a fost folosit de cineva, creat pentru cineva, cu drag, cu mândrie, în necaz, în nevoie sau în bucurie. Ne învârtim în jur și stăm sfioși în picioare, pentru că nu îndrăznim să ne așezăm pe aceste comori.

– Dar luați loc, că eu sper să stați un preț pe la noi!, ne îmbie domnul Căpușan. Începe povestea cea mare, alcătuită din toate poveștile mici ce ne înconjoară și din povestea neamului ai cărui urmași suntem.

Și ascultăm, ascultăm povești. Cu ochii mari, cu mirare pe chip, cu zâmbet de străfulgerată amintire, cu admirație.

Domnul Căpușan ne arată cum se țese, cum se îmbracă o pereche de gaci, ne pune să pipăim cipca unei catrințe, să cântăm la buhai, să simțim gustul aromat al boabelor de cânepă, ne explică de ce catrința e neagră în zona trupului în care se întâmplă conceperea și creșterea vieții.

 

 

 

Credințe, simboluri, mistică, înțelepciune, creativitate, pragmatism, artă, inovație. Cum de încap toate într-o suveică, într-o cizmă, într-un buhai, în poala înflorită a unei catrințe?! Cum de bucuria, lacrimile, întâmplările, singurătatea, jalea, speranța, viața și  iubirea pot fi ferecate cu acul într-o floare, cu pensula într-o linie, cu dalta într-un fluier?! Și cum de am uitat că așa ceva se poate?! Și că din așa viață venim? Viața trăită pentru a face ceva, pentru a lăsa ceva în urmă, pentru a lăsa ceva în viitor, pentru a asigura viața, de aici, de pe pământ și de acolo, de sus.

Domnul Căpușan are multe să ne spună. E o enciclopedie întreagă, din care noi abia am trecut în fugă peste primul rând.

Din bucătărie, doamna Rodica ne ademenește la masa cu alte bunătățuri: haioș, plăcintă cu 3 feluri de brânză și  mărar, suc de roșii roșii și suc de roșii galbene. Și ca să fie omenirea deplină, vine și pălinca!

 

Și totuși e vremea să plecăm mai departe. Mulțumim gazdelor noastre prin cuvinte și prin căldura din suflete și din ochi.și ieșim cu drag din curtea lor, așa cum scrie pe poartă.

Urcăm mai mult pe jos dealul ce începe imediat, pentru că pământul e moale, uneori băltit. Cerul s-a aglomerat cu nori plumburii, cu marginile destrămate de o lumină tare, albă: soarele îi crestează cu ultimele puteri ale zilei.

 

 

 

 

 

Ajungem la asfalt și  hotărâm să ne continuăm drumul pe varianta inițială, mai lungă, pentru a ne bucura și de ceva pedalare. Asta voiam și eu, dar nu știam ce urmează! Începând de la șoseaua de centură a fost o urcare parșivă: părea ușor, dar era enervant de dificil! În plus, bicicleta mea a considerat oportun să se blocheze nițel. Mi-a ieșit sufletul pe dealurile alea! M-am făcut de râs en-gross față de restul grupului, căci am rămas în urmă preț de câteva curbe. La un moment dat s-au oprit și m-au așteptat. Când, în sfârșit, i-am ajuns din urmă, gâfâind ca o bătrână locomotivă cu aburi, s-au pornit mai departe.

– Hei, stați un pic, eu când mai respir??

Nu am avut timp să îmi recapăt suflul, căci dacă mă opream, iar rămâneam singură! Mi-am amintit de prietena mea Cristina, în excursia de anul trecut de la Valea Inzelului, și am înțeles acum perfect de ce s-a enervat și a țipat ea atunci!

Coborârea, de obicei, e o bucurie. Viteză, relaxare, răsplata urcușului. Nu și de data asta! Coborârea pe Feleac ne-a înghețat transpirația căpătată la urcare. Am ajuns în oraș sloi. Sloi cu noroi. Cimpoi. Scuze, n-am găsit altă rimă! Ne-am luat la revedere de la oamenii frumoși cu care ne-am biciclit pe coclauri și ne-am promis să o mai comitem!

După un timp, la căldura casei, am rememorat ce am trăit în această zi. Am avut de toate, și noroi, și soare, și greu, și ușor, și povești, și bunătățuri, și mai ales am avut bucuria de a fi împreună cu acești tineri grozavi, de a vedea pe fețele lor că le-a plăcut această excursie cu bicicletele.

Într-adevăr, ce poate fi mai frumos decât o zi fără ploaie, după o săptămână cu ploaie? Să ieși cu prietenii într-o excursie cu bicicleta! O excursie ca o pagină de istorie, cu rădăcini și muguri. Vă mulțumim!

 

Va invitam sa vedeti si filmele:

– https://youtu.be/CzJw4n-61-I

– https://youtu.be/s-nidD3NP5w

La Mogosoaia

http://back-to-bike.ro/eveniment/la-mogosoaia/

Un nou eveniment, o noua excursie pe bicicleta marca Back to Bike.
Intrati pe evenimentul din site http://www.back-to-bike.ro si inscrieti-va!

Va asteptam!