Deschiderea anului biciclistic Back to Bike 2017 – excursie cu bicicletele in Muntii Rodnei

Anul acesta am ales sa facem prima excursie cu bicicletele, la sfarsitul lui februarie 2017, in Parcul National Muntii Rodnei. Stiam ca e zapada, stiam ca zona e frumoasa rau, prognoza meteo era destul de naspa (ploaie, ger), avem prieteni de vizitat acolo, deci motive pro si contra la greu. Si totusi, am hotarat sa mergem. Planul era sa luam si schiurile, ca daca nu reuseam sa biciclim, macar sa schiem. Le-am luat, dar pe drum ne-am dat seama ca am uitat claparii. Bun si-asa!

Cum a fost, pana la urma? Cam asa: Anies, Maieru, Muzeul Cuibul viselor, cabana fara curent electric, qwirqle la lanterne, cina preparata si devorata cu pofta la lumina lumanarilor, miei si oite, zapada, ice biking, prieteni noi, prieteni vechi, sforaituri, povesti, urme de cerb (sau urs?) prin omatul inghetat, clipe de wow in fata peisajului. Amintiri cu de toate. Noua ne-a placut! Si ca sa nu uitam, am facut si un filmulet, aici:  Prima excursie cu bicicletele in 2017

Vizionare placuta! Si data viitoare, poate vii cu noi!

Anunțuri

Cinci zile de excursie cu bicicletele în Țara Lăpușului. Ziua 3.

A treia zi a excursiei noastre cu bicicletele în Maramureș, mai precis în Țara Lăpușului, nu a început cu dimineața. Cel puțin, nu cu dimineața devreme. Pentru că am fost suficient de obosiți încât să nu ne trezim decât pe la 8 jumătate. Și nici cu adunatul în jurul mesei nu ne-am descurcat prea grozav, astfel încât abia pe la 9 jumătate eram gata de mic-dejun. Deh, cam greu cu cinci fete somnoroase abia mijindu-și ochii în oglinda de la baie, abia mișcând periuțele peste dinți, abia târându-și picioarele cu ceva febră musculară până la bagaj, ca să aleagă în relanti hainele mai curate cu care să pornească și azi în căutarea frumuseții făcute de Dumnezeu și de ucenicii Lui, oamenii.

Pe masă, doamna Leșe, gazda noastră bună de la Pensiunea Aurica, ne-a pus toate bunătățurile, pentru toate gusturile: dulceață de căpșuni și de cireșe negre, zacuscă, vinete, brânză și ouă, lapte și cafea și ceai. Intâi de toate, cafeaua e atacată prima, în porții duble.  Și la final nu rămâne nimic în farfurii! Delicioase, toate lucrurile alea preparate în casă, cu drag, cu inspirație și cu umor, de către doamna Leșe!

Pornim la drum, urcându-ne pe șei cu un entuziasm o țâră cosmetizat. Totuși, suntem într-o excursie cu bicicletele în Țara Lăpușului, nu ne putem moleși, căci ar fi păcat să ratăm toate locurile și oamenii minunați care ne așteaptă azi. Prima vizită este la bisericuța din lemn de la Rogoz, monument UNESCO. Acolo, ghidul nostru ne tălmăcește cu răbdare înțelesul fiecărui lemn din structura ei, ne arată cum pătrunde raza răsăritului de vară în altar prin ochiul de fereastră meșteșugit anume, ne răspunde la întrebările ce ne vin pe buze buluc, după ce ochii ne cuprind, mirați, frumusețea și adâncul lucrurilor din bisericuță,

spuse prin picturi și obiecte de cult sau ornamentale. Cimitirul, atât de bătrân și de aproape de pragul bisericuței, pare a fi un prieten al sătenilor așezați deunăzi la masa de obște, în vremuri cu ecou și în ziua de azi.

Plini de liniștea atât de bogată a acestui loc ca un seif al neamului, ne punem iar roțile bicicletelor în mișcare, de data aceasta spre un om care este el însuși monument, istorie, artă și obiectiv turistic: meșterul popular Alexandru Perța – Cuza. Ne-am anunțat din vreme și suntem așteptați la atelierul lui. Ne întâmpină un personaj ca un spiriduș. Micuț cât un gând, vioi ca o glumă, cu ochii albaștri ca niște lacuri de munte strălucind de sub pălăria de paie. Și, mai ales, surprinzând prin barba albă, ca o sălbăticiune. O sălbăticiune blândă. Așa că prima reacție a fetelor noastre este să îl îmbrățișeze și să se joace cu pălăria lui ca un soare învechit, de parcă venisem în vizită la bunicul nostru cel drag. Puțin blocat de asemenea efuziuni, domnul  Perța se lasă înconjurat de zâmbetele noastre. Și de atâtea îmbrățișări, obrajii domnului Perța și halatul lui rupt și decolorat se scutură de rumegușul cald și proaspăt cu care tocmai se împodobiseră în atelierul de lucru.rsz_dsc_0624

Urcăm direct în muzeul domnului Perța. Muzeul este, de fapt, podul casei prolificului nostru meșter popular. Un loc ce ne izbește prin culoare, prin miros, prin bogăție, prin ordine și prin semnificații. Totul – lumină, icoană sau lingură – are culoarea mierii. Totul miroase a viață. Toate obiectele sunt frumos aranjate pe rafturi, pe măsuțe, agățate pe pereți. Lemn pe lemn, gânduri din lemn.

Sculptura reprezentând familia lui Mihai Eminescu stă alături de grupul de statuete care dau formă Albei ca Zăpada și celor șapte pitici. Tabloul “Înțelepții satului” împodobește același perete cu tabloul în care Nicolae Ceaușescu este făcut primul miner al țării, tablou pregătit acum zeci de ani pentru “Cântarea României”. Cănile și lingurile atârnă deasupra Maicii Domnului, care împarte spațiul pe același raft cu un grup de țărani în care bărbații, cu sumane și pălării, stau în picioare, iar femeile, cu năframe pe cap, stau în fața lor, puțin mai jos. Ca o fotografie de familie. Laic și religios la un loc.

  • Fetelor, vedeți grupul ăsta de mici statuete? Cum se numește, domnule Perța?, întreb eu.
  • L-am botezat “Revoluția”…
  • Da, seamănă cu ceva…, zic fetele.
  • Exact! Ieri, la mănăstirea Rohia, v-am spus să țineți minte sculptura de la intrarea în muzeul mănăstirii. De ce? Pentru că, uite, acum suntem în vizită la autorul ei!
  • Da, chiar, uite, e același stil! Dumneavoastră ați făcut și sculptura de la Rohia, domnule Perța?
  • Da, eu…

Și încep poveștile. Despre cum a devenit domnul Perța lucrător în lemn când el, de fapt, voia să se facă cioban. Despre barba lui de spiriduș și despre reîntregirea României. Despre ce înseamnă și ce valoare are icoana de vatră. Despre obiectele folosite în gospodăriile de acum 50 de ani, toate făcute din lemn. Despre artă. Despre simboluri. Despre troițele, cu zecile, făcute și duse peste hotarele noastre de acum, în teritorii locuite de români, să-i aline, să-i mângâie, să-i întărească în credință și în românism. Domnul Alexandru Perța – Cuza, singura persoană din România care a fost răsplătită de Academia Daco-Română cu titlul de Doctor, pentru arta și meștesugul său, fără să aibă studii universitare. Omul care vorbește cu lemnul.

Ne despărțim greu de acest om atât de simplu și atât de umblat prin lume și prin cotloanele sufletului nostru. Ne luăm la revedere de la el promițându-i și promițându-ne să revenim.

Cu cântec înainte, la propriu, căci Găbiță ne dă tonul, atacăm drumul spre următorul nostru obiectiv pe ziua de azi: muzeul în aer liber Florian, unic în țara noastră. Și când ieșim la drumul mare, fetele noastre dau glas unei probleme: le e foame! Ok, nu-i problemă, ne gândim eu și cu Claudiu – facem pauză într-un șanț, scoateți-vă merindele din rucsăcei și poftă bună! Fetele noastre sunt de acord cu pauza, cu șanțul, dar…care merinde? Că nu și-au luat nimic de mâncare pentru drum. Nu tu fructe, nu tu sendvișuri de la doamna Leșe, nu tu apă, nimic! Noi doi ne uităm mirați la ele: pe bune?? Noi nu obișnuim să mâncăm pe drum mai nimic, așa că nu ne-am luat decât niște nectar, dar ele, din ce am văzut zilele trecute, au un apetit serios când biciclesc. De aceea ne surprinde situația de față. În cazul ăsta avem următoarele variante:

  1. Cele înfometate peste măsură, care consideră că nu pot rezista de fel până la finalul zilei, pot face cale-ntoarsă la pensiunea Aurica.
  2. Ceilalți, care își pot amâna plăcerea unei mese îmbelșugate, așa cum ne-a obișnuit până acum gazda noastră, ne continuăm excursia pe biciclete. Iar ca să ne amăgim un pic foamea, punem la bătaie tot ce găsim consumabil în rucsaci: semințele noastre de floarea soarelui și niște alune, un codru de pâine și niște roșii, firește, de la Isabela.

După câteva ezitări, fetele noastre hotărăsc toate să continue drumul alături de noi, îmbărbătate de speranța oferită de Isabela:

– Poate găsim pe drum vreo plăcintărie, că aici e zona în care se fac niște plăcinte grozave!

Nu ne-a lăsat sufletul să le tăiem din rădăcină această speranță, în condițiile în care ea era singurul factor ce le mâna înainte…

Decizia odată luată, pornim spre muzeul Florian. Drumul frumos, asfaltat, se urcă în fața noastră pe niște serpentine cam solicitante. Din când în când, o auzim pe Isabela zicând:

– Așa sunt de bune plăcintele alea! Ce bine ar fi să găsim o plăcintărie! Ajută-ne, Sfântă Fecioară Maria!

Asta, până când ne păstrăm cât de cât în formație, că pe urmă eu și Găbiță rămânem în urmă de tot, răsuflând greu… Și ce crezi că ni se întâmplă? Ne depășește o mașină. Așa, și ce dacă?, o să spui. Păi da, dar imediat pe urmă mașina asta se oprește în fața noastră. Așa, și ce dacă?, o să spui tu din nou. Păi da, dar nu era o mașină oarecare! Era o mașină în care se aflau 4 prieteni de-ai Gabrielei, din Vaslui, porniți în concediu prin țară! Ce probabilitate era să se producă această întâlnire aici, pe serpentinele fierbinți și semi-pustii ale Țării Lăpușului?!… Găbiță, când ajunge la mașină, zice scurt:

– Bună! Aveți mâncare?

Nu pierde deloc timpul fata asta!

Prietenii cu pricina zic “Da!”, se dau jos din mașină, se îmbrățișează tangențial de bună vedere cu Găbiță și acolo, pe șanț, își scot toată rezerva de mâncare și o împart cu generozitate cu Găbiță! De bucurie, Găbiță o lasă pe Maria să facă o tură scurtă cu bicicleta ei, așa, ca o primă doză gratis de drog, să îi facă poftă de o excursie pe biciclete adevărată. Urmează a doua rundă de îmbrățișări, de la revedere de această dată, și pornim cu energie sporită să îi ajungem din urmă pe ceilalți. Găbiță nu contenește să zică:

– Asta se datorează încrederii și rugăciunilor Isabelei, altcumva nu îmi explic!

După câteva curbe îi vedem pe ai noștri așteptându-ne, căci urmează să lăsăm asfaltul și să facem stânga pe o cărare ce, conform unui indicator-statuie, ne va duce la muzeul Florian.

– Bicicliști cucuieți, / Ușa să o descuieți, / Că v-aduce Gabi vouă / Ciocolată, pâine, ouă!

Printre îmbucături grăbite, pofticioase și flămânde, îi punem pe toți la curent cu întâmplarea noastră, explicând sursa acestor alimente ce se mută cu viteză din rucsacul Gabrielei în stomacurile fetelor. Cu foamea potolită, avem timp să fim și recunoscători prietenilor Gabrielei și energiei pozitive a Isabelei.  Apoi ne afundăm în pădure. Nu mergem mult și în fața noastră se deschide o poiană plină de lumină și de statui de tot felul. Acesta este muzeul Florian, în care sculpturile artiștilor amatori sunt expuse în aer liber. Unii dintre noi se așează la odihnă la umbra pădurii, ceilalți mergem să interogăm statuile, să vedem ce ne spune fiecare. Și uite așa ajungem să dezmierdăm un balaur, să stăm la taclale în poalele unui bunic înțelegător și să ne facem o poză-triptic cu ramă de piatră.

Drumul de întoarcere e ușor, că e la vale, și îl străbatem ca săgeata, cu gândul la masa ce ne așteaptă la pensiunea Aurica. rsz_dsc_1024_2

Doamna Leșe nu ne dezamăgește nici în această seară, ospătându-ne cu bunătățuri care mai de care. Dar cel mai tare ne impresionează un gest pe care îl face dânsa: știind că unii dintre noi ținem post, își face timp să ne pregătească două feluri de sărmăluțe – și cu carne, și fără carne. Asta în condițiile în care doamna Leșe este prinsă până peste cap cu organizarea nunții fiului ei, ce se va întâmpla în 3 zile de la plecarea noastră. Îi mulțumim mișcați de efortul și gândul pentru noi. Da, doamna Leșe este genul de om care nu promite mai mult decât poate oferi, dar oferă mai mult decât promite.

După câteva povești, ne ducem la culcare. Mâine urmează o altă zi din excursia noastră pe biciclete, alte drumuri, alte locuri și alte experiențe. Poți fi mai bogat de atât? Dacă mă întrebi pe mine și pe prietenii mei de bicicleală, cred că știi deja răspunsul.

Noapte bună!

 

Cinci zile de excursie cu bicicletele în Țara Lăpușului. Ziua 2.

E vineri dimineața, a doua zi a excursiei noastre cu bicicleta în Țara Lăpușului, Maramureș, România. Ivirea zorilor e întâmpinată de către călugării Mănăstirii Sfântul Ilie Tesviteanul cu cântec de slavă și de mulțumire adus lui Dumnezeu. Cei mai harnici dintre noi reușesc să se trezească și să participe la slujbă. Devin vase în care picură argintul pricesnelor și al dangătelor de clopot și din care se revarsă apoi aurul rugăciunii. Și pentru ei, ziua începe altfel. Pusă în mâinile Lui. În povestea ei despre această excursie cu bicicletele în Maramureș, Gabriela își aduce aminte că:rsz_dsc_0073_1

A doua zi m-am trezit la 5 dimineața pentru a participa la slujbă… în tot spațiul acela sacru, câțiva oameni animau sacralitatea și Cosmin a început să  cânte… atunci m-au cuprins toate lacrimile pământului meu… o voce de înger și o trăire atât de profundă nu am mai auzit până acum…

Părintele Stareț și ajutoarele lui au din nou grija noastră și ne pun pe masă bunătățuri din care ne înfruptăm cu mare poftă. Da, nicăieri mâncarea nu este mai bună decât la Mănăstire, o zic din nou. Și nu doar eu, ci și aceeași Gabriela:

…am servit mai apoi mic dejunul, unde m-am înfruptat din nou din dulcețurile gustoase ce mi-au amintit de truda alor mei când ne găteau zeci, dacă nu sute de borcane de bucurie.

Dar oricât nu ne-am da plecați, trebuie totuși să tragem de noi și să ne continuăm rsz_dsc_0079_1excursia. Pe lângă căsuța-muzeu și grota Nașterii, suntem îndrumați să  vedem schitul din pădure ridicat de ctitorul acestui loc de poveste, Ieromonahul Paisie Cosma, iubitor de lemn și talentat lucrător. Ne îndreptăm așadar spre pădure, neștiind la ce să ne așteptăm. Îi traversăm răcoarea umedă, atenți la dialogul aerian al păsărilor și la trosnetul vreascurilor rupte sub pași. În marea de verde ce ne-a înghițit trupurile și gândurile, o băncuță din crengi groase și imperfecte stă. Surprinsă de apariția noastră. Nu ne cunoaște. A îmbătrânit și a făcut riduri verzi de mușchi așteptându-si blândul și bătrânul creator. Care, însă, a urcat de câteva zăpezi la celălalt Creator. O privesc și îi aud întrebările mute.  Noi cine suntem? Nu am vrea să stăm cu ea, să trecem timpul împreună? Noi cine suntem? și de unde am pornit? și unde mergem? Tăcând împreună, am avea atât de multe de împărtășit și de aflat…

Când pădurea se deschide în poienița de pe culme, schitul încă stă ascuns privirii, printre umbre și ramuri. E atât de micuț, dar încape tot Universul în el. E atît de zvelt și de înalt, dar atât de discret împletit în lumina, pământul, pădurea și înălțimea care l-au născut. El nu ne întreabă nimic. Ne primește cald și tăcut, ca și cum ar zâmbi. Nu se simte singur, căci, sub el și departe, creste de munți plutesc în nori, iar deasupra lui e totul. Schitul ne golește de gânduri și nrsz_dsc_0085e umple de senzații. Lemnul trupului lui adună aurul și căldura dimineții și ni le dăruiește nouă direct în inimă, în ochi, în piele. Tăcem cu toții, de parcă nu ar fi timpul pentru vorbe. E timp pentru contopire. Simțim nevoia să ne sprijinirsz_dsc_0106_1m tâmplele de pilaștri vibranți, cu ochii închiși, și să uităm de margini și de dimensiuni. Și să îmbrățișăm lemnul. Și să ne pierdem privirea undeva departe și sus. Schitul acesta a deschis o lume în fiecare dintre noi, a fiecăruia dintre noi, spre miezul nostru. Și ne odihnim în ea o clipă sau mai mult.

rsz_dsc_0181

rsz_dsc_0095_1Ne luăm rămas bun de la Mănăstirea Sfântul Ilie Tesviteanul din Coroieni pe cuvintele și pe melodia altui cântec frumos dăruit nouă de Cosmin. Oare cum reușește acest tânăr să ne pună pe gânduri doar prin câteva armonii?

Azi vremea e bună, așa că, la coborâre, putem admira pe îndelete peisajul ce ne-a fost ascuns aseară de ceață. Jos, la foișor, citim cu fior poeziile  de sub streașină ale lui Radu Gyr. La un alt popas, Gabriela și o ciupercă fac întrecerersz_dsc_0234_1: care e mai albă? care e mai rotundă? Și la alt popas, Isabela, de o generozitate naturală, așa cum o să fie în toată excursia noastră cu bicicletele, împarte cu restul trupei roșiile aromate, praful de sare și pâinea proaspătă cumpărate de ea în Târgu Lăpuș. Mănâncă fetele noastre roșii cu pâine și sare, așezate pe iarba unui șanț, de zici că nu au mai mâncat de o săptămână și în nici un caz asemenea delicatese! Roșiile cu pâine și sare vor fi, în această excursie cu bicicletele, mâncarea cea mai apreciată la margine de drumuri de Maramureș! Lucru pentru care trebuie să îi mulțumim din nou Isabelei, căci ea a fost cu ideea și cu aprovizionarea.

Începem urcușul spre Mănăstirea Ana-Rohia. Greu și superb. Începătoarele trupei noastre, Silvia și Cătălina, rezistă eroic. Când ajungem la Mănăstire, întâi ne recuperăm suflul și apoi vizităm. Icoana Maicii Domnului cu lacrimă, bisericuța-muzeu, biblioteca, chilia lui Nicolae Steinhardt și mormântul lui și al Anuței. La intrarea în bisericuța-muzeu le arăt fetelor o sculptură în lemn care îmi place mie mult. La bibliotecă, în chilie și la bisericuța-muzeu ascultăm atent toate vorbele și explicațiile pe care un tânăr călugăr a binevoit să ni le dea. În bibliotecă, la vederea cărților vechi, valoroase prin ideile autorilor lor și prin povestea fiecăreia, fetele se entuziasmează și se bucură ca niște copii la vederea unor acadele de mult visate. Tânărul călugăr ce ne este ghid așteaptă cu răbdare și cu zâmbet pe buze să se mai domolească exuberanța noastră și apoi ne povestește despre ce vedem. După ce ne-am întors acasă, Gabriela a descris așa vizita la Mănăstirea Rohia:

Fiecare dimineață a fost o nouă sărbătoare, cinstiți cu bunătățuri, ne pregăteam bicicletele pentru o nouă promisiune, o nouă călătorie în tainicul Maramureș… astfel am urcat încet spre cersz_dsc_0312

a mai mare Mănăstire din țară – Ana-Rohia, acolo unde a domnit în creștinism părintele Nicolae Steinhardt. Drumul lung, îndulcit de serpentine, ne-a măcinat picioarele și am ajuns la poalele Ei ca după un lung periplu mistic… Am intrat cu mare curiozitate în spațiul acela sacru, deosebit de frumos, de special inimii mele… Pășind în locul unde și-a așternut Părintele trupul atâtea nopți, i-am contemplat lecturile, cărțile, patul acela simplu ce mirosea a timp și a trudă sufletească. Pe o măsuță mică ședea, tăcută, o scrisoare de-a Părintelui către Lucian Blaga – am tresărit brusc și în minte s-au înghesuit zecile de poeme memorate și însușite, toate senzațiile trăite în urma lecturilor poetului meu preferat… I-am citit cu voluptate cuvintele și admirația pentru scriitor rsz_dsc_0298și m-am retras profund mulțumită de această tainică împărtășire… Biblioteca îngrijită de Părinte m-a condus și mai adânc în copilăria mea și, cu sfială, am legănat în brațe o carte de-a poetului Eminescu…mii de autori însă își șopteau înțelepciunea unul altuia, peste hăul timpului… Am coborât mai apoi la Icoana Făcătoare de Minuni și m-am desfătat preț de câteva clipe, dacă nu minute… ceasuri… în spatele meu se așternuse o coadă de pelerini rsz_dsc_0337-2nerăbdători spre mântuire…

De la prea-binecunoscuta Mănăstire Ana-Rohia, ne evaluăm timpul și puterile și decidem să mergem și la Mănăstirea Rohița. Sora (mult) mai mică a Rohiei, Rohița e la o “aruncătură” de 7 km. Nu ar fi cine știe ce, dacă ar fi asfalt și drept. Dar atunci unde ar mai fi aventura și amintirile de neșters?! 🙂 Pentru că da, îmi voi aminti mereu drumul de pământ care nu părea să se mai sfârșească vreodată, urcușurile care m-au lăsat fără respirație, căldura pe care nu aveam cum să o domolesc… La un moment dat chiar mă bate gândul să mă opresc și să îi aștept pe toți ceilalți acolo, că tot ăla era și drumul de întors… Îl sun pe Claudiu, care era înainte împreună cu o jumătate din trupă, la o distanță de câteva curbe și un deal, și îi spun planul meu.

– Hai că nu mai e mult, îmi zice el.

– De unde știi? Vezi mănăstirea?

– Nu, dar se aud clopotele!

Clopotele se puteau auzi chiar dacă am mai fi avut câțiva kilometri de urcat, că aerul e limpede și sunetul zburdă liber prsz_dsc_0445rin el, parcurgând distanțe mari până ostenește. Dar aleg să mă las totuși convinsă de argumentul fragil al lui Claudiu și mă târâi mai departe pe drum, împingând bicicleta. Și nu voi regreta. Frumusețea micuței Mănăstiri Rohița, ascunsă într-un început de pădure, va recompensa efortul depus. Mă atrage acoperișul cu ochi mulți, tipic maramureșean, dar și scara de lemn, lrsz_dsc_0458ungă, în unghi urcător și acoperită. Vreau să văd unde duce. Urc zecile de trepte de lemn și mă dumiresc. În vârf sunt clopotele. Poate chiar acelea pe care le auzea Claudiu. De sus, priveliștea e ca de poveste. Încercând să prind cât mai bine totul în fotografii, reușesc să mă și curentez, atingându-mă de sârma electrificată ce oprea vacile să nu cadă în râpă. M-am speriat, m-am scuturat, m-am odihnit și am coborât cuminte înapoi, la temelia Mănăstirii…

În cele din urmă pornim înapoi, încheind prima zi plină, din zori și până în apus, de bicicleală și de emoții. În seara aceasta și în toate cele care ne-au mai rămas din excursia noastră pe biciclete vom fi găzduiți de doamna Leșe în Pensiunea Aurica.  Am mai fost aici în excursia noastră pe biciclete de la București la Sighetul Marmației de acum 2 ani și am fost impresionați de primire, de curățenie, de onestitatea, generozitatea, pasiunea pentru tradiție și talentul culinar al doamnei Leșe. Doamna Leșe Aurica este un om dintr-o bucată, cu un simț al umorului, al cuvântului dat și al responsabilității care ne plac nouă foarte mult. Doamna Leșe este genul de om, rar, care nu promite mai mult decât poate oferi, dar oferă mai mult decât promite. Revenim deci aici cu mare drag și așa o vom face de fiecare dată când suntem în zonă.

Ce am mai văzut frumos? Caii. Și căpițele aliniate aproape militărește. Și căsuța albastră crsz_dsc_0402a un strop de cer și rouă a unei bătrânele din Rohița, bunicuța Hermina Pop. M-am oprit din pedalat și i-am cerut voie să o pozez.

– Nu stiu de ce vor oamenii să îi facă poze, că au mai venit și altii…

– Pentru că este tare, tare frumoasă! Așa mică și albastră și cu dumneavoastră în prag, parcă văd o poveste. Să nu o dărâmați și să nu o transformați niciodată!

– Nu?…, mă întreabă neîncrezătoare bunicuța, uitându-se îndoită la mine, peste ochelari.

– Nu!!

A, și iarba. Cred că nu am mai văzut nicăieri până acum așa iarbă verde ca în Țara Lăpușului. O fi oboseala de vină? O fi vara?… O fi țara asta minunată, România?…

Mâine vom porni din nou la drum, în cea de a treia zi a excursiei noastre pe biciclete, să căutăm alte frumuseți, alte întrebări, alte clipe de neuitat. Vii cu noi?

Citește și povestea primei zile și vizionează și filmul de la sfârșitul ei. Mulțumim!

 

Cinci zile de excursie cu bicicletele în Țara Lăpușului. Ziua 1.

Povestea celor 5 zile de excursie cu bicicletele în Țara Lăpușului începe vinerea după-amiază, 11 august 2016, pe o vreme umedă, și apoi se umple de mirare de atâta frumusețe, de lacrimi oprite în ochi, de recunoștință pentru gazdele noastre minunate, Mănăstirea Sfântul Ilie Tesviteanul din Coroieni și Pensiunea Aurica din Târgu Lăpuș, de ploaie, de soare, de prietenie împărtășită pe iarba verde a drumului cu o roșie vitaminizantă în mână sau cu o ciocolată energizantă căpătată de la prieteni întâlniți miraculos pe serpentinele fierbinți și arar străbătute ale Maramureșului, atât de departe de casă și atât de aproape de Dumnezeu. Și se mai umple de atât de multe alte lucruri, sentimente, priviri, gânduri, glume și controverse, entuziasm și oboseală, oameni superbi și întâmplări din categoria “e prima dată când…” și vă rog să mă opriți, că o să vă dați voi seama citind mai departe cât de plină a fost această excursie pe biciclete. Și pot spune că a fost și simetrică, pentru că am încheiat excursia în ziua Sfintei Marii biciclind pe o ploaie ce ne-a făcut ciuciulete, la fel ca în prima zi.

Această excursie pe biciclete s-a creat pe ea însăși și a devenit, în cele din urmă, un pelerinaj mai aparte, biciclind prin Creația perfectă a lui Dumnezeu și având-o printre noi pe Isabela, prietena noastră ce ne amintea mereu de El și de Maica Lui, Fecioară.

Să începem, dară. “All aboard!”, cum ar zice un conductor englez, dar cum suntem în Cluj Napoca, ne suim și aranjăm bicicletele în vagrsz_dsc_0070on pe fondul muzical al Marșului lui Iancu. Drumul până la Dej durează o oră și jumătate, la țanc pentru ca echipa noastră să se cunoască mai bine. De la Dej pornim pe biciclete spre Mănăstirea Sfântul Ilie Tesviteanul din Coroieni. Până acolo însă, avem vreo 35 de km de biciclit și niște locuri faine de văzut. Primii 20 de km îi străbatem pe drumul național, în compania zgomotoasă a cailor-putere. Nu ne prea place, mai ales când trec pe lângă noi mașini mari. Volumul de aer dizlocat de acestea ne dezechilibrează adeseori, așa că încercăm să stăm cât mai grupați, să ne avem în raza vizuală cu toții. Două dintre fete sunt începătoare în astfel de excursii pe bicicletă și simțim nevoia să împărtășim cu ele experiența noastră în biciclitul pe trafic intens: ținut aproape unii de alții, cât mai pe dreapta, fără mișcări bruște de ghidon, fără intrat pe banda auto. Atenție mărită și atitudine preventivă – încetinirea până la oprire când vine / trece prea aproape de noi un TIR sau o mașină mare, pentru a evita un impact prea puternic cu masa de aer aruncată învârtejit în noi, care ușor ne poate dezechilibra sau speria. Nu știu cum s-au simțit începătoarele noastre, dar eu eram destul de îngrijorată și tot cu ochiul pe ele, să le văd în siguranță în fața mea. Mai mult ca sigur că au resimțit și ele stresul biciclelii pe un drum național, cu puțin vânt și cu un început așa, ardelenesc, de ploaie. Din fericire, etapa asta nu avea să dureze prea mult. Imediat ce am cotit la dreapta spre Poiana Blenchii, aerul parcă s-a limpezit chiar dacă ploaia era tot cu noi, s-a instalat calmul naturii și am putut și noi să ne auzim gândurile și să începem să admirăm locurile pe care le traversăm. Gabriela, prietena noastră, a descris mult mai poetic acest prim segment de drum:

        Dejul sau drumul Dejului va rămâne mereu, pentru mine, o legendă a supraviețuirii. Încolonați ca în dansul fetelor de la Căpâlna, pe o bandă strâmtă ca talia de viespe, ne-am zbătut împotriva vântului și ne-am clătinat din rădăcini în urma camioanelor imense ce goneau pe lângă noi la nici un braț distanță – agonia avea să se termine după mulți km de luptă cu moartea ce sărea chicotind de după imensitatea trupurilor lor sfidătoare.

             Da, se pare că și cei mai experimentați dintre noi au fost destul de incomodați de traficul intens… Acum îmi aduc aminte și că aici, pe acest segment de drum am auzit-o pentru prima dată pe Isabela pronunțând expresia care mi-a dat fiori – “Mi-am riscat de două ori viața!”.  Am sfătuit-o atunci să fie mult mai atentă și să meargă mai încet, că e mult mai sigur, viteza nu face decât să fii mai ușor de desprins de asfalt…rsz_dsc_0099

Și da, am trecut prin satul Căpâlna. Chiar dacă nu e vorba de acea Căpâlna din județul Alba, din care au izvorât dansul și cântecul atât de cunoscute, ci de Căpâlna din județul Sălaj, noi tot am profitat de ocazie și am făcut o poză, așa, ca între noi, fetele. Din Căpâlna!

              Încet, încet drumul plat se răscolește și atunci știm că ne apropiem de Țara Lăpușului. Pentru că Țara Lăpușului e străjuită, în partea asta de Sud în care pedalăm noi acum, de Cheile Babei, o rezervație geologică monument al naturii, ca o adevărată poartă de intrare într-o altă lume. Relativ ușor de străbătut și cu câteva stânci care te strâng, are piscuri și poieni care poartă în numele lor istoria: Baba, Ponița Pintii… Suntem aproape de locul de naștere a vestitului haiduc Pintea Viteazul, la Măgoaja, prin care chiar vom trece în zilele următoare și vom ajunge chiar și în pădurile străbătute de el acum peste 300 de ani, dar deocamdată suntem aici, lângă această poieniță a lui Pintea, locul unde își instalase o garnizoană, unitate de antrenament militar pentru tinerii ce i se alăturau în lupta împotriva asupririi austriece. Facem pauză de recăpătat forțele și speriem o barză neagră. E prima oară când vedem o asemenea barză. Și avem noroc să o vedem, pentru că rar cuibărește la noi în țară.  Abia o zărim pe fundalul negru al stâncilor pe care s-a așezat. Un camuflaj aproape perfect. O dau de gol cele câteva mișcări ușoare pe care le face și ciocul și picioarele roșii. Singurele pete de culoare. Iar când, sâcâită de indiscreția noastră, s-a aruncat în văzduh și și-a deschis aripile mari, ca niște paranteze elegante și negre sfâșiind în sus și în jos albastrul cerului, m-am simțit străină într-o lume veche, uriașă, magică și mi-a străfulgerat prin minte un nume pentru ceea ce vedeam: Jurassic Park!

Ploaia e din ce în ce mai deasă și, chiar dacă suntem în grafic cu timpul, pedalăm repejor prin sate, să nu ne prindă întunericul pe drum. Cu toată protecția noastră, în centrul satului Coroieni ne adăpostim la Primărie, că norii aveau chef să își lase toată apa fix pe noi. Și în timp ce așteptăm cuminți să se mai rărească stropii, ne sună Părintele Ioil, Starețul Mănăstirii Sfântul Ilie Tesviteanul, ce ne va fi gazdă în această noapte. Că unde suntem. Și cum suntem. Mi se umple sufletul de recunoștință pentru această grijă arătată nouă de bunul Stareț și îmi aduc aminte de o scenă foarte asemănătoare din excursia “Pe Mureș în sus” din 7-8 mai 2016 când, blocați în mod fast într-un refugiu de autobuz de o ploaie cu grindina cât nuca, Părintele Sabin, gazda noastră de atunci, ne suna din 15 în 15 minute să ne verifice: ce facem? E ceva cu totul special să te știi atât de protejat și de însoțit de gândurile bune ale unor oameni, ne-rude cu tine, semi-necunoscuți, aproape străini, dar care te primesc în casă și mai întâi în sufletul, în purtarea de grijă și în rugăciunea lor ca pe cineva din familie, ca pe cineva drag. Nu am cuvinte să exprim sentimentul în care se învăluie atunci inima: o recunoștință caldă într-un prezent continuu.Și clar, acești oameni vor avea iubirea noastră pe veci, chiar dacă nu au ce să facă cu ea…

– Suntem adăpostiți la Primărie, zice Claudiu Părintelui Ioil. Mai avem până la dumneavoastră cel puțin o oră și jumătate – două ore.

– Vedeți că există o scurtătură care începe chiar de unde v-ați oprit.

Astfel, urmând indicațiile Părintelui, tăiem binișor câteva curbe grele de urcuș și ieșim chiar aproape de culmea dealului din Coroieni. De acolo mai sunt 2,5 km de urcat serios până la Mănăstire. Eu nu reușesc să merg prea mult pe bicicletă, așa că pentru mine urmează un push-bike de vreo oră. Din când în când, și ceilalți mai coboară de pe șei, dar oricum se descurcă mult mai bine decât mine. De la poalele acestui ultim urcuș se vedrsz_dsc_0118e o ceață alburie care estompează forme, culori, margini a tot ce ghicim că ar fi mai sus. Cu fiecare pas, cu fiecare rotire de roată, lăsăm în urmă ziua, lumina și lucrurile clare. Tragem după noi o cortină translucidă, ca o încheiere a spectacolului grandios al zilei de azi. Este ultimul act al spectacolului oferit de Dumnezeu în prima zi a excursiei noastre cu bicicleta în Țara Lăpușului. Plouă încet și noi despicăm în liniște ceața lăptoasă cu sclipiri de organza. Suntem obosiți, nu mai vedem nimic în jur, călcăm pe nori, suntem niște coconi de apă și de amurg în care pulsează tare inimile mutate în gât. Respirațiile noastre sacadate îndesesc ceața. Rămân mult în urmă și îl văd pe Claudiu, ultimul din rândul din fața mea, cum se risipește încet, în ritmul greu al pașilor rari, în tulbureala aerului tot mai gri, tot mai negru. Se destramă, se diluează și dispare. Mi se face frică și mă simt închisă într-o cutie fără pereți. Pot să străpung pereții cu mânrsz_dsc_0146-2a, cu trupul, dar nu pot ieși din cutie. Strig și nu îmi răspunde nimeni. E clar, trebuie să mă grăbesc! Urc pe bicicletă și, cu o sforțare fără alternative, mă reapropii de grup suficient cât să îl zăresc vag, mai mult ca o idee. Mă gândesc calm că poate așa e când ai cataractă. Constat că mă liniștește consistența aia mai gelatinoasă din ceață – grupul meu de prieteni bicicliști. De-acum suntem aproape de Mănăstire. Uite poarta. Măreață ca un monument al izbânzii. E arcul nostru de triumf. Aș vrea să cobor mai cu viteză, să mă alătur mai repede prietenilor mei, dar mă hotărăsc să pedalez încet, să savurez aceste ultime clipe de negură cu străfulgerări albastre și argintii. Vântul îmi lipește pe piele ceața rece și șuieră. Șuierul lui e exact ce vrei să fie: dacă te gândești că e înfricoșător, te îngrozește; dacă îl simți ca pe ceva ce trebuia să fie, devine melodia fără de care actul final al acestui spectacol nu era complet.

Când mă văd alături de ceilalți, în căușul ocrotitor al curții Mănăstirii, zic o nezisă:

– Dragilor, partea bună a vremii urâte este că e superbă!

Tac, să mă aud ce am zis. Și, culmea, îmi dau dreptate!

Gabriela, prietena noastră, a fost toată excursia într-o fază mai… funebră, așa că ce a simțit ea trecând prin ceața asta incredibilă a sintetizat așa:

– Dacă moartea ar fi așa de faină, aș muri în fiecare zi…

Și a mai scris și asta:

Urcând spre Mănăstirea Sf. Ilie din Coroieni, o ceață lăptoasă, spumegândă, opacă ne-a învăluit din toate străfundurile naturii și ne-am trezit aruncați, parcă, într-o altă lume… urcam tăcuți ca într-o procesiune… niște drumuri lungi și înalte, ce-și despleteau cosițele de asfalt cu noblețe și cu promisiunea unei experiențe fundamentale… O mirare nemaitrăită ne-a cuprins pe toți – pedalam în poalele unui înger imens ce ne aștepta liniștit la intrarea în Mănăstire… la capătul unei coborâri străfulgerătoare, cei din fața mea dispăreau în mâzga ceții și nu mai rămânea din ei decât amintirea… am intrat și eu în ea, în albul acela sacru, pe poarta Mănăstirii, într-o nouă dimensiune… pentru că metafora morții nu mi s-a părut nicicând mai strălucită ca această trecere printr-o ceață imensă, aproape carnală, prin care dispari complet pentru celălalt și totuși exiști mai intens, mai exuberant într-un alt spațiu…

Mie mi-a plăcut tare mult chestia asta de la sfârșit, cu dispărutul pentru celălalt, dar să continui să exiști altundeva, chiar mai intens decât înainte…

Acum ne parcăm bicicletele care pe unde, ne salutăm cu Părintele și cu ceilalți oameni buni din jurul lui și suntem preluați de Cosmin, băiatul care ne zâmbește chiar dacă nu îl vedem, că e prea întuneric, dar îi simțim zâmbetul în vorbele lui. Ne repartizează pe camere și ne zice că ne așteaptă la masă după ce ne aranjăm și ne revenim un pic. Suntem complet bulversați de cazare. E atât de simplu, de frumos, de curat, că nu ne vine să credem. Mergem ca niște copii în camera fiecăruia dintre noi, să vedem: a ta cum e? Când descoperim baia cu apă caldă, facem repede o listă de intrare și ne așteptăm apoi rândul nerăbdători. Cred că a fost unul dintre cel mai binevenit și plăcut duș fierbinte din trecutul meu apropiat! Apoi ne luăm pe noi haine uscate și coborâm la masă.

Sigur ați mai auzit că mâncare ca la mănăstire nu e nicăieri. Ca să fiu crsz_dsc_0183oncisă, așa e. Dar trebuie să adaug, cu cea mai mare sinceritate, că nu am mai mâncat niciodată o mâncare de fasole scăzută, cu ceapă, ca cea făcută atunci de Cosmin! Și, mai ales, niciodată nu am mai stat la masă uitând de mâncare și hrănindu-mă cu pricesne vibrante, cântate cu tot sufletul. Isabela l-a rugat, și el a cântat. Când mi s-au umezit ochii, m-am rușinat de slăbiciunea mea. Dar apoi m-am uitat la ceilalți și nu-mi venea să cred: toți ne striveam lacrimile la capătul genelor. Cosmin, cu cântecele lui înălțate peste noi, a făcut din această seară cea mai minunată întâmplare. O rânduire a lucrurilor care ne-a redus pe toți la tăcere înmuiată în lacrimi și la dor de rugăciune.

Ne-am întors în liniște în camerele noastre și ne-am alunecat în somn adânc. Somn de refacere, până când zorii au zinit. Pentru că urmează a doua zi din excursia noastră pe biciclete în Țara Lăpușului.

Cuvinte de mulțumire pentru gazdele noastre din Mănăstire? Pentru toată această primă zi? Care ar fi acelea, atât de mari cât să cuprindă preaplinul inimilor noastre din această seară?…

 

 

Excursie cu bicicleta in Maramures, in Tara Lapusului

Te invitam in prima noastra excursie cu bicicleta in Maramures!

Aceasta este o excursie cu bicicletele de 5 zile (4 nopti) in Tara Lapusului, Transilvania. Ne vom rasfata cu frumusetea Maramuresului si vom vedea si asculta cateva lucruri si povesti ce ne vor ramane sigur in memorie pentru mult timp. Vom vizita biserica monument UNESCO de la Rogoz, vom admira spectaculozitatea Manastirii Rohia a lui Steinhardt, ne vom „infiltra” intr-o stana si vom explora Pestera cu Oase. Plus alte delicii, naturale si sanatoase, puse pe masa de prietenii nostri de la Casa Carolina 🙂

Citeste cu atentie DETALIILE acestui eveniment si, daca ti se potriveste, inscrie-te pe formularul de participare de pe site http://back-to-bike.ro/evenimente si vino cu noi!

Festivalul trandafirilor – excursie cu bicicleta la Ciumbrud, Transilvania

Oare cum o fi sa biciclesti in aerul parfumat de trandafiri si sa vezi un camp plin cu asemenea roze? Te invitam sa avem impreuna aceasta experienta, intr-o excursie cu bicicletele de 2 zile in Ciumbrud, langa Aiud, Transilvania. Pe langa trandafiri, vom vedea si alta frumusete: rezervatia naturala Taul fara Fund, cu patul sau de muschi crescut peste luciul lacului adanc de nu i-a dat nimeni inca de capat.
 
Citeste cu atentie detaliile acestui eveniment aici http://back-to-bike.ro/evenimente si, daca ti se potriveste, inscrie-te pe formularul de contact si hai cu noi!
 
Te asteptam sa ne vedem in curand. Pana atunci, roti invartite sa ai!

Excursie cu bicicletele la poiana narciselor de la Saca. Partea 1: rezervatia naturala „La Saratura”

In 25-27 mai 2016 am pornit din Cluj intr-o excursie cu bicicleta care s-a dovedit pana in final absolut fabuloasa. Obiectivul principal al acestei excursii cu bicicleta era vizitarea rezervatiei naturale de narcise din Muntii Rodnei, varful Saca. Dar pana sa ajungem acolo, am petrecut alte momente superbe. Unul dintre acestea, de neuitat, se datoreaza prietenilor nostri Denisa si Sorin, care ne-au facut o surpriza si ne-au dus intai la rezervatia naturala „La Saratura”, din Blejanii de Jos, judetul Bistrita Nasaud. Nu am inteles de ce au vrut neaparat sa ne intalnim pe drum si sa ii culegem de pe traseul spre Anies, locul nostru de cazare, decat atunci cand am vazut minunatiile ce ni le-au aratat. Multumim tare, prieteni!

Filmuletul facut la locul faptei, adica in rezervatia naturala „La Saratura”, este aici:

Speram sa va placa si, mai ales, speram sa veniti cu noi anul viitor, cand vom merge din nou in excursie cu bicicleta la narcisele de la Saca!

 

Pe Mureș în sus – excursie cu bicicletele în Transilvania, zona Cluj și Aiud, partea a 2-a

– Vreți să mergeți la Tău?

Așa continuă seara de 7 mai 2016, seara în care am ajuns la gazda noastră din Băgău, Părintele Sabin, într-o excursie cu bicicletele în Transilvania, în zona Clujului și Aiudului. La poartă ne așteaptă 4 prieteni ai Părintelui Sabin, ce ne vor fi ghizi spre rezervația naturală Tăul fără Fund (domnul Neluțu, domnul Ghicu și doi flăcăi). Excursia noastră de două zile pe biciclete între Cluj și Aiud prevede și vizitarea acestei rezervații naturale, care cuprinde un ansamblu de lacuri în pădurea ce începe la câteva case mai sus de casa parohială în care suntem cazați. Deci, da! sigur că vrem să mergem! Dar avem o problemă:  încălțările noastre se resimt total după ploaia pe care am traversat-o până în această etapă a excursiei noastre pe biciclete și sunt prea ude pentru a le mai folosi în seara aceasta. așa că preoteasa și fina ei fac chetă și ne aduc imediat de prin sat cizme de cauciuc! Măsurile sunt variate, să acopere o gamă cât mai largă de numere. Așa se face că eu, care port 36, nimeresc o pereche 37, altii, cu 39, cred că au capatat și 42. Dar ne bucurăm și ne amuzăm ca niște copii care au primit jucării noi! Și, mai ales, uscate!  Acum, da!, putem merge la Tău!

rsz_dsc_6110

Plecăm pe un soare vesel, dar ne luăm cu noi și ceva de ploaie, pentru că, din experiența zilei de azi, știm că atunci când scoatem noi nasul afară din vreun adăpost, începe ploaia. Il luăm cu noi și pe Gabriel, feciorul cel mai mare al Părintelui Sabin, gazda noastră din Băgău. E prima dată în viața lui (are 5 ani întregi!) când merge la Tău și e foarte bucuros de asta.

Câteva case mai sunt până în buza pădurii. Începem să urcăm și imediat pădurea ne înghite între crengile ei. Ne dăm seama de ce vreme a fost și aici după covorul de grindină amestecată cu frunzele proaspete. E foarte ciudat să vezi atâta grindină în pădure, îți închipui că acoperișul format din crengi și frunze este suficient de puternic să protejeze pădurea de o asemenea violență, dar uite că grindina străpunge acest acoperiș și, mai mult de atât, trage după ea frunzele vii ce îi stau în cale și se amestecă pe pământ cu ele. E un măcel în alb și verdersz_dsc_6096. O expunere a forței distrugătoare a naturii, din care se creează ceva nou – un peisaj straniu. Pământul răsuflă cu aburi străvezii, liniștit acum, după loviturile de gheață încasate. Vălătuci de aburi albi mângâie trunchiurile ude ale copacilor. Se agață de crengile de jos și se ridică încă un pic. Mă uit în față și văd că primii dintre noi pătrund și se dizolvă ușor în ceața alburie. Claudiu zice:

– Ce pădurea Hoia?! Uite aici imagini de film de groază! Să nu te mai aud că nu vii noaptea în pădurea Hoia-Baciu!

Eu mă țin tare și refuz scurt propunerea “romantică” a lui Claudiu. Privesc cu intensitate tot ce văd, ca și când aș vrea să iau acasă, pentru totdeauna, acest loc, cu toate mirosurile lui amestecate: miros ușor și rece al boabelor de grindină, miros greu de pământ ud și de noroi proaspăt și miros pătrunzător de frunze din care se scurge viața.

Începe din nou să plouă – normal, doar am ieșit noi din casă! Cizmele căpătate din sat se dovedesc foarte utile. Străbatem porțiuni în care noroiul se urcă pe cizme până la glezne. Dar apoi iarba înaltă și udă ni le curăță doar pentru că ne facem cărare prin ea. Îl văd pe Gabriel că găsește o metodă neașteptată: se ferește de noroi mergând direct prin apă. Mă gândesc că nu e bine, că se va uda. Pe noroiul clisos alunecăm ca pe gheață. Patinăm și ne smulgem picioarele din cleiul greu, căutându-ne cu mâinile prin aer echilibrul.

rsz_img_20160507_190248

– Vezi, dacă nu mergi prin apă?, zice Gabriel.

Corect, ce să mai încolo și încoace!

După vreo oră de mers, găsim lacul. Tăul fără Fund. Un ochi de apă strâns într-o cingătoare de mușchi. Ploaia de acum și ploaia de dinainte fac lacul să pară că fierbe – picăturile de ploaie care cad de sus îi fac bulbuci, iar aburii de după ploaia de mai devreme se ridică deasupra lui ca și cum ar clocoti. Pădurea din jur foșnește și ploaia se sparge, mic și pocnit, de pământ și de apă. Dacă închizi ochii, Tăul fără Fund nu e decât un cazan mare sub care arde un foc mocnit, jilav, fierbând rece și fără grabă apa verde din el.rsz_img_20160507_180018

Și de parcă ce am văzut până acum nu ar fi fost destul, ghizii noștri ne spun să venim după ei și să călcăm cu grijă acolo unde calcă ei. Ne strecurăm cu mersul piticului prin rețeaua aeriană de crengi și, brusc, “pământul” de sub picioarele noastre se mișcă! Nu e pământ! Ne aflăm chiar deasupra lacului, pe un strat gros de mușchi! Ghizii noștri ne lasă să ne balansăm puțin, cu grijăși cât mai departe de ochiurile de apă ale acestei rețele acvatice de mușchi, frunze și crengi. Golurile de apă sunt bine camuflate și periculoase, pentru că, spun ei, dacă pășești în ele, te scufunzi cu totul sub stratul de mușchi, fix în răceala Tăului fără Fund peste care te afli! Domnul Neluțu ne zice că, pe vremuri, oamenii tăiau cu toporul un petic din acest covor, de jur-împrejurul picioarelor lor, și vâsleau apoi ca de pe o plută, să ajungă în mijlocul lacului și să pescuiască. Noi, uimiți de ceea ce vedem și simțim, ne legănăm cu chiote pe stratul de mușchi, ca niște copii fericiți pe o saltea cu apă! Orice mișcare a celuilalt se reverberează până la tine și ți se miscă “pământul” sub picioare într-un fel în care nu ți-ai fi imaginat niciodată. O minunăție a naturii, pe care nu o vom uita prea curând!

Cât despre cealaltă minunăție, una dintre cele 3 plante carnivore care cresc în țara noastră, și anume Roua Cerului, rămâne să o găsim altădată, într-un sezon mai potrivit.

Drumul de întoarcere pare mult mai scurt și păstrăm cu noi uimirea și zâmbetul de fericire de la lac. Iar când ajungem înapoi la casa parohială, ne așteaptă un final senzațional pentru această seară: câțiva prieteni ai Părintelui Sabin, membri ai Ansamblului Folcloric Doina Aiudului, ne lasă efectiv cu gura căscată. Abia putem aplauda. Suntem fascinați de muzică, de săriturile jocului botezate după numele celui ce rsz_dsc_6254le-a executat prima oară la horele din sat, de costumele populare și de pofta de viață, de cântec și de joc a acestor bărbarsz_dsc_6273ți mândri ca brazii, cu ochi senini ca cerul de vară și vorba legănată în povești din alte vremuri. După  ce își fac milă de noi și ne lasă să ne tragem sufletul de atâta admirație,  mâncăm alături de ei, de ghizii noștri și de întreaga familie a Părintelui, gulașul pregătit în curte și completat cu niște murături irezistibile. E o atmosferă incredibilă, ca într-o arhaică și bună comuniune, cu povești și râsete și copii. Ceva ce simțim că am pierdut, fără să știm că ne construiește, că am avut cândva.

Ziua de azi, cu toate frumusețile ei, va rămâne printre cele mai frumoase amintiri din excursiile noastre cu bicicleta în Transilvania. Și nimic nu va putea șterge aura de minune a tuturor întâmplărilor de azi. Și nu pot decât să simt o mare recunoștință față de familia și prietenii Părintelui Sabin, care au făcut toate aceste lucruri posibile. Mulțumim din suflet! Și să nu credeți că ați scăpat de noi, dragi prieteni din Băgău! Abia așteptăm să ne vedem din nou, să ne îmbrățișăm și să ne bucurăm că ne întâlnim, așa cum ne-a învățat Părintele!

Va invitam sa vedeti si filmele: prima parte https://youtu.be/vycgzp8WWOc si a doua parte a primei zile https://youtu.be/7PSEXvAoaF4

Pe Mureș în sus, partea 1

– Magda, cumpără-ne și nouă bilete, că plecăm acum de acasă !

Așa a  început dimineața excursiei cu bicicletele pe Mureș în sus, în zona Clujului și Aiudului, din 7 și 8 mai 2016. Cei care m-au sunat erau Alex și Iulia, iar noi (Claudiu, Sorin, Denisa și cu mine) eram deja în gara Clujului. Și mai erau doar 8 minute până la plecarea trenului nostru spre Războieni.

La ghișeu ne întâlnim și cu Alexandra, domnișoara cea nouă în trupă și care zice că e  începătoare, drept pentru care avem ceva emoții pentru cum se va descurca în prima ei excursie pe biciclete de 2 zile, în Transilvania, pe un traseu nu neapărat dificil, dar lung în a doua parte a excursiei. Încă sperând (optimistă incurabilă ce sunt!) că Alex și Iulia ajung în timp util, deși vocea rațională îmi zice că nu au cum, cumpăr bilete pentru toată lumea și pentru toate bicicletele și cerem sfatul “nașului” unde să ne punem cel mai bine bicicletele. Omul, cu o seriozitate demnă de orice rol de comedie, ne spune să le legăm de ultimul vagon… și așa ne-a ținut până la Războieni, într-o conversație în care ne lua câteva secunde până să ne dăm seama dacă a fost o glumă sau nu. Erau glume toate, omul era tare simpatic!

Imediat cum terminăm de urcat bicicletele, trenul fluieră și se pune în mișcare. Mă uit lung pe peron să îi văd alergând pe Alex și pe Iulia până când dispare din aria mea vizuală și ultima umbră de gară de Cluj… Trimit un SMS către Alex: “Am plecat”. El îmi răspunde: “L-am scăpat”. “Really??!!”, zic eu cu voce tare, de se uită ceilalți la mine toți deodată. Și îmi mai trimite un SMS, cum că au luat bilete pentru trenul următor și ne ajung din urmă. Ok, zicem noi, încă neîncrezători că ne vom mai vedea în acest weekend.

În tren ne împrietenim unii cu alții la un pahar de unică folosință de cafea caldă din termosul de acasă, tocmai bună să ne mai trezească și să ne dezlege limbile. Alexandra mai mult tace și zâmbește cu tot cu ochii ei albaștri. E bine. Deocamdată suntem 3 fete și 2 băieți. Suntem nerăbdători să încălecăm pe șei și să pedalăm, așa că stăm cu ochii pe ceas, evaluând timpul rămas până la Războieni. Trece pe acolo și “nașul” și ne zice că mai sunt 3 stații. Ne relaxăm. Nu știu de ce. De parcă ne-ar fi spus că mai sunt 3 ore. Așa că noi, fetele, ne luăm de povești și nici nu observăm când băieții dispar din compartiment și trenul se oprește. Auzim numai deodată un răcnet ferm, bărbătesc, de un soț (nu mai știu al căreia dintre noi) iritat, din capătul vagonului:

– Fetele!!

Nu vă spun cât de iute ne-am trezit din starea aia  parcă de transă, cum ne-a pierit  brusc zâmbetul liniștit rămas pe fețe de la ultima glumiță, cum ne-am înșfăcat din zbor bagajele și ne-am repezit pe ușa compartimentului, toate trei deodată, ca în filmele cu Stan și Bran. Noroc că suntem toate subțirele și am avut loc, nu am rămas înțepenite în cadrul ușii. Când am ajuns pe peron, băieții terminau de descărcat bicicletele și imediat trenul se și pune în mișcare.  Așa  e în viață: unii nu prind trenul, alții uită să mai coboare din el !

Carevasăzică, Războieni. Începem o bicicleală lejeră, în relanti, cu gândul că tre’ să mergem încet, să le dăm timp lui Alex și Iuliei să ne ajungă din urmă, cu următorul tren. Respirăm adânc și rar, pedalăm la fel, ne umplem timpanele de ciripit de păsări sau, după caz, de croncănit de ciori – chiar lângă gară era un pâlc de copaci care nu aveau atâtea frunze câte ciori se domiciliaseră în el și făceau o gălăgie à la Alfred Hitchcock. Și pe când pedalăm noi domol, numai că o văd pe Iulia venind din sens opus.

– Numai până aici ați ajuns?, ne întreabă ea, mucalit.

Apoi apare și Alex. Ei, da! Asta da, surpriză! Dublă! Și că au venit până la urmă, și că au ajuns înaintea noastră! Au venit cu un microbuz, nu cu trenul. Super tare! Acum, că suntem în formație completă, putem merge parcă și cu mai mult spor și cu mai multă voie bună spre primul obiectiv al zilei: castelul Teleki din Uioarea de Sus. Așa  spor și atâta voie bună, că trecem de el cu vreo 2 km. Normal, trebuie să ne întoarcem. Dar ne place, că peisajul e fain! Și totuși, castelul Teleki rămâne nevizitat, pentru că nu putem trece de localnicii care ne interzic accesul – cică trebuie să avem țidulă de la Primărie… Oamenii ăia mi s-au părut foarte traumatizați, nu știu exact de ce sau de cine.

rsz_1dsc_0044

Cu ochii în pământ, făcându-și de lucru când îi intrebi ceva, îți răspund cu “Nu”, “Nu știu”, “Nu e voie”…Mi se face milă de ei. Numai un nene, care se încadrează într-o tipologie pe care o să o recunoașteți imediat când o să vă uitați la film, are curaj să intre în vorbă cu noi. Simpatic, până la un punct. Și iar mi se face milă…

Ok, pauza de mâncat un sendviș și de băut o gură de apă, uitându-ne caraghioși, de la depărtare, la zidurile castelului care începe să se ruineze, se termină și ne continuăm drumul. Rămâne senzația de ciudat pe care am simțit-o acolo. De parcă ne aruncase cineva în trecut, într-o epocă de teroare, de sărăcie cruntă și de totală ignoranță. Iar imaginea oamenilor care își lucrau în tăcere grădinile aflate chiar lângă zidurile castelului contribuie și ea la această senzație.

Ne întoarcem deci pe drumul vălurit, căci avem ce admira: un snop de maci albi, un fluture cu marginile aripilor înmuiate în portocaliu, un peisaj bogat ondulat, ca buclele unei mirese proaspăt aranjate pentru nuntă.

 

rsz_113139208_1152144944827933_8879030061729871694_nrsz_dsc_5727

Vremea e însorită și călduță, perfectă pentru bicicleală. Pe alocuri traversăm fâșii de aer mirosind a flori, a soc, a miere caldă. Și apoi, după o curbă ni se dezvăluie un deal în vârful căruia se pare că și-au dat întâlnire toți norii cei negri ai nopții. Când simțim și câțiva stropi pe piele, ne oprim și ne împachetăm fiecare cu hainele de ploaie din dotare, sperând să treacă repede răpăiala. Pelerina mea e în rucsacul lui Claudiu, Claudiu pe care îl văd că se desprinde de noi și o rupe la un uphill supărat, ajungând în câteva secunde prea departe pentru a mai auzi strigătul meu:

– Claudiuuuu, vreau pelerinaaaaa, că plouăăăăăă!

Altă șansă decât să îl ajung și să-mi iau singură pelerina din rucsacul lui nu am, așa că dau și eu tare din pedale, la deal. Mai încolo înțeleg și eu raison-ul sprintului lui, când văd că ne face semn să ne grăbim și să ne adăpostim cu toții într-un refugiu de autobuz. A găsit / apărut acest refugiu în calea noastră fix la țanc, nu era nimic altceva de adăpostit nici mai în deal, nici mai la vale, iar ploicica s-a transformat repede în cea mai mare aversă cu rsz_1dsc_5784grindină pe care am văzut-o vreodată. Am stat, cred, vreo oră acolo, ascultând înfiorați zgomotul potopului și ciripiturile speriate ale unor pui de vrabie din cuibul de sub acoperișul adăpostului, măsurând în palmă boabele de grindină din ce în ce mai mari și bucurându-ne că suntem în siguranță aici, în adăpost. Temperatura a scăzut brusc și mult, așa că a trebuit să ne luăm toate hainele groase pe noi. Și tot ce era uscat a devenit valoros ca aurul. Picăturile de ploaie cădeau pe asfalt tot mai grele, mai grase, mai pline, spărgându-se în explozii lichide ca niște vulcani de apă.

Curând, pe șosea s-au făcut șuvoaie de apă care curgeau nervos în valea de unde veneam, cărând cu ele un strat de grindină. Până la urmă, o pătură groasă de grindină a acoperit totul. Înghesuiți în adăpost, priveam afară, mirându-ne într-una de amploarea fenomenului. Nici mașinile nu se puteau deplasa în voia lor, în siguranță. Stratul de gheață avea acum peste 10 cm înălțime și vedem deodată pe șosea un plug,rsz_dsc_5811 tăind cărare lată prin el. În urma lui însă, grindina deasă acoperea din nou drumul.

Tot fenomenul era în rafale: ploua și cădea grindina tare, se mai potolea, iar când scoteam nasurile afară și ne făceam curaj să pornim mai departe,  începea iar, cu tărie. Jucându-se așa cu noi, vremea ne-a ținut prizonieri în adăpost. În acest timp, Părintele Sabin, gazda noastră din această seară, ne tot suna, întrebând ce e cu noi și cum ne descurcăm, pentru că și acolo, la Băgău, era rupere de nori cu grindină. Îi mulțumeam pentru grijă și ne gândeam că rugăciunile lui pentru noi au fost ascultate, căci, sincer, dacă ne prindea grindina asta pe drum deschis, nu știu ce am fi făcut.

În cele din urmă cerul s-a ușurat și stihiile văzduhului s-au cumințit. Când ieșim din adăpost, șovăitori, mirați de ce am văzut până acum și de urmările forței dezlănțuite a naturii, suntem surprinși de aerul extrem de limpede și de curat din jur.

rsz_dsc_5838

rsz_dsc_5841

Suntem parcă în interiorul unui cristal. Culori foarte, foarte vii, miros foarte proaspăt, vizibilitate de diamant până la marginile cerului. Iar din asfalt, din pământ, din pâlcurile de pădure și din stratul grunțuros de grindină ies aburi. Crănțăne grindina sub roțile bicicletelor noastre. Tăiem aburii cu cauciucurile. Despicăm încet șuvoaiele de apă. Rulăm în tăcere, să nu stricăm curăția aerului. Așa ajungem la bisericuța de lemn de secol XVIII de la Șpălnaca. Nu era în plan, dar dacă tot eram prin zonă!… Ascunsă bine de vegetație, stă cuminte și își poartă blestemul de a fi “onorată” cu titlul de monument

rsz_dsc_5883

istoric de categoria A, ceea ce înseamnă, în teorie,

că repararea ei e de maximă urgență, dar în practică e amânată până nu mai e nevoie. Pentru că ne “prețuim” istoria și străbunii care au muncit, luptat și s-au înțelepțit ca să ne transmită nouă ceea ce noi nu vrem să primim: o țară incredibilă.

 

 

Continuăm să ne apropiem de Băgău, făcând pauze de poze în fața dealurilor verzi, dar cu creștetul acoperit de grindină. “Pauze” pare să fie un cuvânt-cheie, pentru că, dacă aș fi făcut și eu așa  (în loc să pozez din goana la vale a bicicletei), aș fi evitat căzătura ce a urmat… Uitându-mă din mers prin aparatul de fotografiat să încadrez cât mai bine imaginea prietenilor mei care zburau cu bicicletele pe drumul șerpuitor, nu am văzut cele două șanțuri care traversau șoseaua… Așa că am zburat și eu frumos prin aer, am dat cu mine cu poftă de pământ și am rămas lipită de asfalt ca timbrul de scrisoare. În clipa în care m-am pocnit sec cu casca de asfalt, mi-am dat seama că încă mai trăiesc datorită ei. Prima (și sper și ultima!) mea căzătură cu bicicleta. Sfat: nu glumiți cu purtatul căștii! Mie mi-a ținut creierii la un loc, în cap. De vânătăile de tip “Breaking news” (așa mi-a zis mai târziu o prietenă, că nu a mai văzut așa ceva niciodată, exceptând știrile de la ora 5 extinse pe 24 de ore, când nu știu ce vedetă își arată urmele bătăii încasate de la iubitul de moment) nu am scăpat, și nici de efectele căzăturii – respirat în reprize și cu intermitențe, interzis la sughiț, râs, mișcări vioaie și orice altceva presupune activarea mușchilor abdominali și mișcări ale cutiei toracice.

Bun, după ce m-au adunat prietenii și soțul din dotare de pe jos, am învățat din nou să respir și am mulțumit lui Dumnezeu că nu mi-am rupt nimic, pedalăm din nou. Ploaia se răzgândește și vine cu noi tot restul drumului, vreo 3 km. În cele din urmă, “puțintel” cam jilavi, ajungem în casă de oameni: familia Părintelui Sabin din Băgău. Suntem puși repede pe un program de refacere, adică ne întindem toate hainele și încălțările ude pe uscătorul care ocupă aproape tot holul casei și pe / sub caloriferele încinse și apoi suntem și noi încălziți cu un ceai fierbinte de ghimbir și mentă absolut demențial și cu niște plăcinte cu brânză și cu carne delicioase, făcute de frumoasa, tânăra și hărnicuța noastră gazdă, preoteasa. Dar nu apucăm să ne moleșim, că Părintele Sabin ne adună și ne trage după el afară, să ne arate comorile lui: bisericuța de lemn de secol XVII și biserica cea nouă. Ascultăm și privim. Lemn, picturi, fragmente de istorie, bucăți din noi, amintiri, vieți închinate lui Dumnezeu și oamenilor.

rsz_1dsc_6134

Părintele Sabin ne descrie cu voce caldă și calmă lumea lui: o lume de iubire, de înțelegere, de acceptare a celuilalt și de lăsare Lui Dumnezeu a sarcinii de a îndrepta ceea ce depășește aceste concepte. O lume pe care ne invită să ne-o asumăm și noi, oriunde am fi. Cuvintele lui mă vor urmări și în restul acestei seri, dar și în zilele următoare. Și mă bucur că le-am înregistrat, pentru că le pot asculta din nou atunci când am nevoie să mă liniștesc. O oază de calm și iubire, la pachet.

Când ne întoarcem spre casa parohială, vedem în curte un ceaun mare de tot. Sub el arde roșu-gălbui un foc hotărât, iar deasupra lui se cerne ploaia.. Apa și focul, două elemente vitale ale vieții, contribuie la crearea hranei noastre de mai târziu: un mult-așteptat gulaș!

Dar de aici  începe o altă poveste. Căci toată ziua și toată seara au fost parcă o poveste. Să fie adrenalina noastră de vină, activată de bicicleală? Poate. Dar eu cred că natura, în toate formele pe care le-am văzut până acum, și mai ales oamenii cu care am călătorit și la care am ajuns. Și mi se rotunjește în gând și în suflet un singur cuvânt, plin: Mulțumesc!

Așa arată fericirea.

 

Va invitam sa vedeti si:

– filmul primei parti https://youtu.be/vycgzp8WWOc

– filmul partii a doua https://youtu.be/7PSEXvAoaF4

– filmul partii a treia https://youtu.be/vzHod8DKb2M

 

Intre inchisoare si libertate – ziua 2

Din ziua a 2-a a acestei excursii cu bicicleta avem multe de aratat, asa ca am impartit filmuletul in doua: prima parte e cu si despre costumele populare tesute de bunica familiei in razboi, a doua parte este prezentarea casutei traditionale pe care o reparam.

Hai sa incepem cu inceputul: La portita la Gheorghita, Leano faaaaa! 🙂 – prietenii stiu de ce!