Cinci zile de excursie cu bicicletele în Țara Lăpușului. Ziua 3.

A treia zi a excursiei noastre cu bicicletele în Maramureș, mai precis în Țara Lăpușului, nu a început cu dimineața. Cel puțin, nu cu dimineața devreme. Pentru că am fost suficient de obosiți încât să nu ne trezim decât pe la 8 jumătate. Și nici cu adunatul în jurul mesei nu ne-am descurcat prea grozav, astfel încât abia pe la 9 jumătate eram gata de mic-dejun. Deh, cam greu cu cinci fete somnoroase abia mijindu-și ochii în oglinda de la baie, abia mișcând periuțele peste dinți, abia târându-și picioarele cu ceva febră musculară până la bagaj, ca să aleagă în relanti hainele mai curate cu care să pornească și azi în căutarea frumuseții făcute de Dumnezeu și de ucenicii Lui, oamenii.

Pe masă, doamna Leșe, gazda noastră bună de la Pensiunea Aurica, ne-a pus toate bunătățurile, pentru toate gusturile: dulceață de căpșuni și de cireșe negre, zacuscă, vinete, brânză și ouă, lapte și cafea și ceai. Intâi de toate, cafeaua e atacată prima, în porții duble.  Și la final nu rămâne nimic în farfurii! Delicioase, toate lucrurile alea preparate în casă, cu drag, cu inspirație și cu umor, de către doamna Leșe!

Pornim la drum, urcându-ne pe șei cu un entuziasm o țâră cosmetizat. Totuși, suntem într-o excursie cu bicicletele în Țara Lăpușului, nu ne putem moleși, căci ar fi păcat să ratăm toate locurile și oamenii minunați care ne așteaptă azi. Prima vizită este la bisericuța din lemn de la Rogoz, monument UNESCO. Acolo, ghidul nostru ne tălmăcește cu răbdare înțelesul fiecărui lemn din structura ei, ne arată cum pătrunde raza răsăritului de vară în altar prin ochiul de fereastră meșteșugit anume, ne răspunde la întrebările ce ne vin pe buze buluc, după ce ochii ne cuprind, mirați, frumusețea și adâncul lucrurilor din bisericuță,

spuse prin picturi și obiecte de cult sau ornamentale. Cimitirul, atât de bătrân și de aproape de pragul bisericuței, pare a fi un prieten al sătenilor așezați deunăzi la masa de obște, în vremuri cu ecou și în ziua de azi.

Plini de liniștea atât de bogată a acestui loc ca un seif al neamului, ne punem iar roțile bicicletelor în mișcare, de data aceasta spre un om care este el însuși monument, istorie, artă și obiectiv turistic: meșterul popular Alexandru Perța – Cuza. Ne-am anunțat din vreme și suntem așteptați la atelierul lui. Ne întâmpină un personaj ca un spiriduș. Micuț cât un gând, vioi ca o glumă, cu ochii albaștri ca niște lacuri de munte strălucind de sub pălăria de paie. Și, mai ales, surprinzând prin barba albă, ca o sălbăticiune. O sălbăticiune blândă. Așa că prima reacție a fetelor noastre este să îl îmbrățișeze și să se joace cu pălăria lui ca un soare învechit, de parcă venisem în vizită la bunicul nostru cel drag. Puțin blocat de asemenea efuziuni, domnul  Perța se lasă înconjurat de zâmbetele noastre. Și de atâtea îmbrățișări, obrajii domnului Perța și halatul lui rupt și decolorat se scutură de rumegușul cald și proaspăt cu care tocmai se împodobiseră în atelierul de lucru.rsz_dsc_0624

Urcăm direct în muzeul domnului Perța. Muzeul este, de fapt, podul casei prolificului nostru meșter popular. Un loc ce ne izbește prin culoare, prin miros, prin bogăție, prin ordine și prin semnificații. Totul – lumină, icoană sau lingură – are culoarea mierii. Totul miroase a viață. Toate obiectele sunt frumos aranjate pe rafturi, pe măsuțe, agățate pe pereți. Lemn pe lemn, gânduri din lemn.

Sculptura reprezentând familia lui Mihai Eminescu stă alături de grupul de statuete care dau formă Albei ca Zăpada și celor șapte pitici. Tabloul “Înțelepții satului” împodobește același perete cu tabloul în care Nicolae Ceaușescu este făcut primul miner al țării, tablou pregătit acum zeci de ani pentru “Cântarea României”. Cănile și lingurile atârnă deasupra Maicii Domnului, care împarte spațiul pe același raft cu un grup de țărani în care bărbații, cu sumane și pălării, stau în picioare, iar femeile, cu năframe pe cap, stau în fața lor, puțin mai jos. Ca o fotografie de familie. Laic și religios la un loc.

  • Fetelor, vedeți grupul ăsta de mici statuete? Cum se numește, domnule Perța?, întreb eu.
  • L-am botezat “Revoluția”…
  • Da, seamănă cu ceva…, zic fetele.
  • Exact! Ieri, la mănăstirea Rohia, v-am spus să țineți minte sculptura de la intrarea în muzeul mănăstirii. De ce? Pentru că, uite, acum suntem în vizită la autorul ei!
  • Da, chiar, uite, e același stil! Dumneavoastră ați făcut și sculptura de la Rohia, domnule Perța?
  • Da, eu…

Și încep poveștile. Despre cum a devenit domnul Perța lucrător în lemn când el, de fapt, voia să se facă cioban. Despre barba lui de spiriduș și despre reîntregirea României. Despre ce înseamnă și ce valoare are icoana de vatră. Despre obiectele folosite în gospodăriile de acum 50 de ani, toate făcute din lemn. Despre artă. Despre simboluri. Despre troițele, cu zecile, făcute și duse peste hotarele noastre de acum, în teritorii locuite de români, să-i aline, să-i mângâie, să-i întărească în credință și în românism. Domnul Alexandru Perța – Cuza, singura persoană din România care a fost răsplătită de Academia Daco-Română cu titlul de Doctor, pentru arta și meștesugul său, fără să aibă studii universitare. Omul care vorbește cu lemnul.

Ne despărțim greu de acest om atât de simplu și atât de umblat prin lume și prin cotloanele sufletului nostru. Ne luăm la revedere de la el promițându-i și promițându-ne să revenim.

Cu cântec înainte, la propriu, căci Găbiță ne dă tonul, atacăm drumul spre următorul nostru obiectiv pe ziua de azi: muzeul în aer liber Florian, unic în țara noastră. Și când ieșim la drumul mare, fetele noastre dau glas unei probleme: le e foame! Ok, nu-i problemă, ne gândim eu și cu Claudiu – facem pauză într-un șanț, scoateți-vă merindele din rucsăcei și poftă bună! Fetele noastre sunt de acord cu pauza, cu șanțul, dar…care merinde? Că nu și-au luat nimic de mâncare pentru drum. Nu tu fructe, nu tu sendvișuri de la doamna Leșe, nu tu apă, nimic! Noi doi ne uităm mirați la ele: pe bune?? Noi nu obișnuim să mâncăm pe drum mai nimic, așa că nu ne-am luat decât niște nectar, dar ele, din ce am văzut zilele trecute, au un apetit serios când biciclesc. De aceea ne surprinde situația de față. În cazul ăsta avem următoarele variante:

  1. Cele înfometate peste măsură, care consideră că nu pot rezista de fel până la finalul zilei, pot face cale-ntoarsă la pensiunea Aurica.
  2. Ceilalți, care își pot amâna plăcerea unei mese îmbelșugate, așa cum ne-a obișnuit până acum gazda noastră, ne continuăm excursia pe biciclete. Iar ca să ne amăgim un pic foamea, punem la bătaie tot ce găsim consumabil în rucsaci: semințele noastre de floarea soarelui și niște alune, un codru de pâine și niște roșii, firește, de la Isabela.

După câteva ezitări, fetele noastre hotărăsc toate să continue drumul alături de noi, îmbărbătate de speranța oferită de Isabela:

– Poate găsim pe drum vreo plăcintărie, că aici e zona în care se fac niște plăcinte grozave!

Nu ne-a lăsat sufletul să le tăiem din rădăcină această speranță, în condițiile în care ea era singurul factor ce le mâna înainte…

Decizia odată luată, pornim spre muzeul Florian. Drumul frumos, asfaltat, se urcă în fața noastră pe niște serpentine cam solicitante. Din când în când, o auzim pe Isabela zicând:

– Așa sunt de bune plăcintele alea! Ce bine ar fi să găsim o plăcintărie! Ajută-ne, Sfântă Fecioară Maria!

Asta, până când ne păstrăm cât de cât în formație, că pe urmă eu și Găbiță rămânem în urmă de tot, răsuflând greu… Și ce crezi că ni se întâmplă? Ne depășește o mașină. Așa, și ce dacă?, o să spui. Păi da, dar imediat pe urmă mașina asta se oprește în fața noastră. Așa, și ce dacă?, o să spui tu din nou. Păi da, dar nu era o mașină oarecare! Era o mașină în care se aflau 4 prieteni de-ai Gabrielei, din Vaslui, porniți în concediu prin țară! Ce probabilitate era să se producă această întâlnire aici, pe serpentinele fierbinți și semi-pustii ale Țării Lăpușului?!… Găbiță, când ajunge la mașină, zice scurt:

– Bună! Aveți mâncare?

Nu pierde deloc timpul fata asta!

Prietenii cu pricina zic “Da!”, se dau jos din mașină, se îmbrățișează tangențial de bună vedere cu Găbiță și acolo, pe șanț, își scot toată rezerva de mâncare și o împart cu generozitate cu Găbiță! De bucurie, Găbiță o lasă pe Maria să facă o tură scurtă cu bicicleta ei, așa, ca o primă doză gratis de drog, să îi facă poftă de o excursie pe biciclete adevărată. Urmează a doua rundă de îmbrățișări, de la revedere de această dată, și pornim cu energie sporită să îi ajungem din urmă pe ceilalți. Găbiță nu contenește să zică:

– Asta se datorează încrederii și rugăciunilor Isabelei, altcumva nu îmi explic!

După câteva curbe îi vedem pe ai noștri așteptându-ne, căci urmează să lăsăm asfaltul și să facem stânga pe o cărare ce, conform unui indicator-statuie, ne va duce la muzeul Florian.

– Bicicliști cucuieți, / Ușa să o descuieți, / Că v-aduce Gabi vouă / Ciocolată, pâine, ouă!

Printre îmbucături grăbite, pofticioase și flămânde, îi punem pe toți la curent cu întâmplarea noastră, explicând sursa acestor alimente ce se mută cu viteză din rucsacul Gabrielei în stomacurile fetelor. Cu foamea potolită, avem timp să fim și recunoscători prietenilor Gabrielei și energiei pozitive a Isabelei.  Apoi ne afundăm în pădure. Nu mergem mult și în fața noastră se deschide o poiană plină de lumină și de statui de tot felul. Acesta este muzeul Florian, în care sculpturile artiștilor amatori sunt expuse în aer liber. Unii dintre noi se așează la odihnă la umbra pădurii, ceilalți mergem să interogăm statuile, să vedem ce ne spune fiecare. Și uite așa ajungem să dezmierdăm un balaur, să stăm la taclale în poalele unui bunic înțelegător și să ne facem o poză-triptic cu ramă de piatră.

Drumul de întoarcere e ușor, că e la vale, și îl străbatem ca săgeata, cu gândul la masa ce ne așteaptă la pensiunea Aurica. rsz_dsc_1024_2

Doamna Leșe nu ne dezamăgește nici în această seară, ospătându-ne cu bunătățuri care mai de care. Dar cel mai tare ne impresionează un gest pe care îl face dânsa: știind că unii dintre noi ținem post, își face timp să ne pregătească două feluri de sărmăluțe – și cu carne, și fără carne. Asta în condițiile în care doamna Leșe este prinsă până peste cap cu organizarea nunții fiului ei, ce se va întâmpla în 3 zile de la plecarea noastră. Îi mulțumim mișcați de efortul și gândul pentru noi. Da, doamna Leșe este genul de om care nu promite mai mult decât poate oferi, dar oferă mai mult decât promite.

După câteva povești, ne ducem la culcare. Mâine urmează o altă zi din excursia noastră pe biciclete, alte drumuri, alte locuri și alte experiențe. Poți fi mai bogat de atât? Dacă mă întrebi pe mine și pe prietenii mei de bicicleală, cred că știi deja răspunsul.

Noapte bună!

 

Anunțuri

Cinci zile de excursie cu bicicletele în Țara Lăpușului. Ziua 1.

Povestea celor 5 zile de excursie cu bicicletele în Țara Lăpușului începe vinerea după-amiază, 11 august 2016, pe o vreme umedă, și apoi se umple de mirare de atâta frumusețe, de lacrimi oprite în ochi, de recunoștință pentru gazdele noastre minunate, Mănăstirea Sfântul Ilie Tesviteanul din Coroieni și Pensiunea Aurica din Târgu Lăpuș, de ploaie, de soare, de prietenie împărtășită pe iarba verde a drumului cu o roșie vitaminizantă în mână sau cu o ciocolată energizantă căpătată de la prieteni întâlniți miraculos pe serpentinele fierbinți și arar străbătute ale Maramureșului, atât de departe de casă și atât de aproape de Dumnezeu. Și se mai umple de atât de multe alte lucruri, sentimente, priviri, gânduri, glume și controverse, entuziasm și oboseală, oameni superbi și întâmplări din categoria “e prima dată când…” și vă rog să mă opriți, că o să vă dați voi seama citind mai departe cât de plină a fost această excursie pe biciclete. Și pot spune că a fost și simetrică, pentru că am încheiat excursia în ziua Sfintei Marii biciclind pe o ploaie ce ne-a făcut ciuciulete, la fel ca în prima zi.

Această excursie pe biciclete s-a creat pe ea însăși și a devenit, în cele din urmă, un pelerinaj mai aparte, biciclind prin Creația perfectă a lui Dumnezeu și având-o printre noi pe Isabela, prietena noastră ce ne amintea mereu de El și de Maica Lui, Fecioară.

Să începem, dară. “All aboard!”, cum ar zice un conductor englez, dar cum suntem în Cluj Napoca, ne suim și aranjăm bicicletele în vagrsz_dsc_0070on pe fondul muzical al Marșului lui Iancu. Drumul până la Dej durează o oră și jumătate, la țanc pentru ca echipa noastră să se cunoască mai bine. De la Dej pornim pe biciclete spre Mănăstirea Sfântul Ilie Tesviteanul din Coroieni. Până acolo însă, avem vreo 35 de km de biciclit și niște locuri faine de văzut. Primii 20 de km îi străbatem pe drumul național, în compania zgomotoasă a cailor-putere. Nu ne prea place, mai ales când trec pe lângă noi mașini mari. Volumul de aer dizlocat de acestea ne dezechilibrează adeseori, așa că încercăm să stăm cât mai grupați, să ne avem în raza vizuală cu toții. Două dintre fete sunt începătoare în astfel de excursii pe bicicletă și simțim nevoia să împărtășim cu ele experiența noastră în biciclitul pe trafic intens: ținut aproape unii de alții, cât mai pe dreapta, fără mișcări bruște de ghidon, fără intrat pe banda auto. Atenție mărită și atitudine preventivă – încetinirea până la oprire când vine / trece prea aproape de noi un TIR sau o mașină mare, pentru a evita un impact prea puternic cu masa de aer aruncată învârtejit în noi, care ușor ne poate dezechilibra sau speria. Nu știu cum s-au simțit începătoarele noastre, dar eu eram destul de îngrijorată și tot cu ochiul pe ele, să le văd în siguranță în fața mea. Mai mult ca sigur că au resimțit și ele stresul biciclelii pe un drum național, cu puțin vânt și cu un început așa, ardelenesc, de ploaie. Din fericire, etapa asta nu avea să dureze prea mult. Imediat ce am cotit la dreapta spre Poiana Blenchii, aerul parcă s-a limpezit chiar dacă ploaia era tot cu noi, s-a instalat calmul naturii și am putut și noi să ne auzim gândurile și să începem să admirăm locurile pe care le traversăm. Gabriela, prietena noastră, a descris mult mai poetic acest prim segment de drum:

        Dejul sau drumul Dejului va rămâne mereu, pentru mine, o legendă a supraviețuirii. Încolonați ca în dansul fetelor de la Căpâlna, pe o bandă strâmtă ca talia de viespe, ne-am zbătut împotriva vântului și ne-am clătinat din rădăcini în urma camioanelor imense ce goneau pe lângă noi la nici un braț distanță – agonia avea să se termine după mulți km de luptă cu moartea ce sărea chicotind de după imensitatea trupurilor lor sfidătoare.

             Da, se pare că și cei mai experimentați dintre noi au fost destul de incomodați de traficul intens… Acum îmi aduc aminte și că aici, pe acest segment de drum am auzit-o pentru prima dată pe Isabela pronunțând expresia care mi-a dat fiori – “Mi-am riscat de două ori viața!”.  Am sfătuit-o atunci să fie mult mai atentă și să meargă mai încet, că e mult mai sigur, viteza nu face decât să fii mai ușor de desprins de asfalt…rsz_dsc_0099

Și da, am trecut prin satul Căpâlna. Chiar dacă nu e vorba de acea Căpâlna din județul Alba, din care au izvorât dansul și cântecul atât de cunoscute, ci de Căpâlna din județul Sălaj, noi tot am profitat de ocazie și am făcut o poză, așa, ca între noi, fetele. Din Căpâlna!

              Încet, încet drumul plat se răscolește și atunci știm că ne apropiem de Țara Lăpușului. Pentru că Țara Lăpușului e străjuită, în partea asta de Sud în care pedalăm noi acum, de Cheile Babei, o rezervație geologică monument al naturii, ca o adevărată poartă de intrare într-o altă lume. Relativ ușor de străbătut și cu câteva stânci care te strâng, are piscuri și poieni care poartă în numele lor istoria: Baba, Ponița Pintii… Suntem aproape de locul de naștere a vestitului haiduc Pintea Viteazul, la Măgoaja, prin care chiar vom trece în zilele următoare și vom ajunge chiar și în pădurile străbătute de el acum peste 300 de ani, dar deocamdată suntem aici, lângă această poieniță a lui Pintea, locul unde își instalase o garnizoană, unitate de antrenament militar pentru tinerii ce i se alăturau în lupta împotriva asupririi austriece. Facem pauză de recăpătat forțele și speriem o barză neagră. E prima oară când vedem o asemenea barză. Și avem noroc să o vedem, pentru că rar cuibărește la noi în țară.  Abia o zărim pe fundalul negru al stâncilor pe care s-a așezat. Un camuflaj aproape perfect. O dau de gol cele câteva mișcări ușoare pe care le face și ciocul și picioarele roșii. Singurele pete de culoare. Iar când, sâcâită de indiscreția noastră, s-a aruncat în văzduh și și-a deschis aripile mari, ca niște paranteze elegante și negre sfâșiind în sus și în jos albastrul cerului, m-am simțit străină într-o lume veche, uriașă, magică și mi-a străfulgerat prin minte un nume pentru ceea ce vedeam: Jurassic Park!

Ploaia e din ce în ce mai deasă și, chiar dacă suntem în grafic cu timpul, pedalăm repejor prin sate, să nu ne prindă întunericul pe drum. Cu toată protecția noastră, în centrul satului Coroieni ne adăpostim la Primărie, că norii aveau chef să își lase toată apa fix pe noi. Și în timp ce așteptăm cuminți să se mai rărească stropii, ne sună Părintele Ioil, Starețul Mănăstirii Sfântul Ilie Tesviteanul, ce ne va fi gazdă în această noapte. Că unde suntem. Și cum suntem. Mi se umple sufletul de recunoștință pentru această grijă arătată nouă de bunul Stareț și îmi aduc aminte de o scenă foarte asemănătoare din excursia “Pe Mureș în sus” din 7-8 mai 2016 când, blocați în mod fast într-un refugiu de autobuz de o ploaie cu grindina cât nuca, Părintele Sabin, gazda noastră de atunci, ne suna din 15 în 15 minute să ne verifice: ce facem? E ceva cu totul special să te știi atât de protejat și de însoțit de gândurile bune ale unor oameni, ne-rude cu tine, semi-necunoscuți, aproape străini, dar care te primesc în casă și mai întâi în sufletul, în purtarea de grijă și în rugăciunea lor ca pe cineva din familie, ca pe cineva drag. Nu am cuvinte să exprim sentimentul în care se învăluie atunci inima: o recunoștință caldă într-un prezent continuu.Și clar, acești oameni vor avea iubirea noastră pe veci, chiar dacă nu au ce să facă cu ea…

– Suntem adăpostiți la Primărie, zice Claudiu Părintelui Ioil. Mai avem până la dumneavoastră cel puțin o oră și jumătate – două ore.

– Vedeți că există o scurtătură care începe chiar de unde v-ați oprit.

Astfel, urmând indicațiile Părintelui, tăiem binișor câteva curbe grele de urcuș și ieșim chiar aproape de culmea dealului din Coroieni. De acolo mai sunt 2,5 km de urcat serios până la Mănăstire. Eu nu reușesc să merg prea mult pe bicicletă, așa că pentru mine urmează un push-bike de vreo oră. Din când în când, și ceilalți mai coboară de pe șei, dar oricum se descurcă mult mai bine decât mine. De la poalele acestui ultim urcuș se vedrsz_dsc_0118e o ceață alburie care estompează forme, culori, margini a tot ce ghicim că ar fi mai sus. Cu fiecare pas, cu fiecare rotire de roată, lăsăm în urmă ziua, lumina și lucrurile clare. Tragem după noi o cortină translucidă, ca o încheiere a spectacolului grandios al zilei de azi. Este ultimul act al spectacolului oferit de Dumnezeu în prima zi a excursiei noastre cu bicicleta în Țara Lăpușului. Plouă încet și noi despicăm în liniște ceața lăptoasă cu sclipiri de organza. Suntem obosiți, nu mai vedem nimic în jur, călcăm pe nori, suntem niște coconi de apă și de amurg în care pulsează tare inimile mutate în gât. Respirațiile noastre sacadate îndesesc ceața. Rămân mult în urmă și îl văd pe Claudiu, ultimul din rândul din fața mea, cum se risipește încet, în ritmul greu al pașilor rari, în tulbureala aerului tot mai gri, tot mai negru. Se destramă, se diluează și dispare. Mi se face frică și mă simt închisă într-o cutie fără pereți. Pot să străpung pereții cu mânrsz_dsc_0146-2a, cu trupul, dar nu pot ieși din cutie. Strig și nu îmi răspunde nimeni. E clar, trebuie să mă grăbesc! Urc pe bicicletă și, cu o sforțare fără alternative, mă reapropii de grup suficient cât să îl zăresc vag, mai mult ca o idee. Mă gândesc calm că poate așa e când ai cataractă. Constat că mă liniștește consistența aia mai gelatinoasă din ceață – grupul meu de prieteni bicicliști. De-acum suntem aproape de Mănăstire. Uite poarta. Măreață ca un monument al izbânzii. E arcul nostru de triumf. Aș vrea să cobor mai cu viteză, să mă alătur mai repede prietenilor mei, dar mă hotărăsc să pedalez încet, să savurez aceste ultime clipe de negură cu străfulgerări albastre și argintii. Vântul îmi lipește pe piele ceața rece și șuieră. Șuierul lui e exact ce vrei să fie: dacă te gândești că e înfricoșător, te îngrozește; dacă îl simți ca pe ceva ce trebuia să fie, devine melodia fără de care actul final al acestui spectacol nu era complet.

Când mă văd alături de ceilalți, în căușul ocrotitor al curții Mănăstirii, zic o nezisă:

– Dragilor, partea bună a vremii urâte este că e superbă!

Tac, să mă aud ce am zis. Și, culmea, îmi dau dreptate!

Gabriela, prietena noastră, a fost toată excursia într-o fază mai… funebră, așa că ce a simțit ea trecând prin ceața asta incredibilă a sintetizat așa:

– Dacă moartea ar fi așa de faină, aș muri în fiecare zi…

Și a mai scris și asta:

Urcând spre Mănăstirea Sf. Ilie din Coroieni, o ceață lăptoasă, spumegândă, opacă ne-a învăluit din toate străfundurile naturii și ne-am trezit aruncați, parcă, într-o altă lume… urcam tăcuți ca într-o procesiune… niște drumuri lungi și înalte, ce-și despleteau cosițele de asfalt cu noblețe și cu promisiunea unei experiențe fundamentale… O mirare nemaitrăită ne-a cuprins pe toți – pedalam în poalele unui înger imens ce ne aștepta liniștit la intrarea în Mănăstire… la capătul unei coborâri străfulgerătoare, cei din fața mea dispăreau în mâzga ceții și nu mai rămânea din ei decât amintirea… am intrat și eu în ea, în albul acela sacru, pe poarta Mănăstirii, într-o nouă dimensiune… pentru că metafora morții nu mi s-a părut nicicând mai strălucită ca această trecere printr-o ceață imensă, aproape carnală, prin care dispari complet pentru celălalt și totuși exiști mai intens, mai exuberant într-un alt spațiu…

Mie mi-a plăcut tare mult chestia asta de la sfârșit, cu dispărutul pentru celălalt, dar să continui să exiști altundeva, chiar mai intens decât înainte…

Acum ne parcăm bicicletele care pe unde, ne salutăm cu Părintele și cu ceilalți oameni buni din jurul lui și suntem preluați de Cosmin, băiatul care ne zâmbește chiar dacă nu îl vedem, că e prea întuneric, dar îi simțim zâmbetul în vorbele lui. Ne repartizează pe camere și ne zice că ne așteaptă la masă după ce ne aranjăm și ne revenim un pic. Suntem complet bulversați de cazare. E atât de simplu, de frumos, de curat, că nu ne vine să credem. Mergem ca niște copii în camera fiecăruia dintre noi, să vedem: a ta cum e? Când descoperim baia cu apă caldă, facem repede o listă de intrare și ne așteptăm apoi rândul nerăbdători. Cred că a fost unul dintre cel mai binevenit și plăcut duș fierbinte din trecutul meu apropiat! Apoi ne luăm pe noi haine uscate și coborâm la masă.

Sigur ați mai auzit că mâncare ca la mănăstire nu e nicăieri. Ca să fiu crsz_dsc_0183oncisă, așa e. Dar trebuie să adaug, cu cea mai mare sinceritate, că nu am mai mâncat niciodată o mâncare de fasole scăzută, cu ceapă, ca cea făcută atunci de Cosmin! Și, mai ales, niciodată nu am mai stat la masă uitând de mâncare și hrănindu-mă cu pricesne vibrante, cântate cu tot sufletul. Isabela l-a rugat, și el a cântat. Când mi s-au umezit ochii, m-am rușinat de slăbiciunea mea. Dar apoi m-am uitat la ceilalți și nu-mi venea să cred: toți ne striveam lacrimile la capătul genelor. Cosmin, cu cântecele lui înălțate peste noi, a făcut din această seară cea mai minunată întâmplare. O rânduire a lucrurilor care ne-a redus pe toți la tăcere înmuiată în lacrimi și la dor de rugăciune.

Ne-am întors în liniște în camerele noastre și ne-am alunecat în somn adânc. Somn de refacere, până când zorii au zinit. Pentru că urmează a doua zi din excursia noastră pe biciclete în Țara Lăpușului.

Cuvinte de mulțumire pentru gazdele noastre din Mănăstire? Pentru toată această primă zi? Care ar fi acelea, atât de mari cât să cuprindă preaplinul inimilor noastre din această seară?…