Drumul Canepii sau reinvierea culturii canepii la Sopor, Cluj

Drumul Canepii este un eveniment organizat de familia Capusan din Sopor, Cluj, cu sprijinul a numerosi prieteni implicati si ei in pastrarea si promovarea culturii traditionale romanesti.

Drumul Canepii povesteste despre cum samanta de canepa pusa in pamant devine fascinantul costum popular pe care il vedem in expozitii si la festivaluri.

Drumul Canepii vrea sa arate tuturor ca se poate ca o lege nedreapta si neargumentata, cum este cea a interzicerii culturii de canepa pe motiv ca ar fi drog, si care a distrus intreaga industrie de in si canepa romaneasca si, implicit, intreaga creatie de port popular stramosesc romanesc, se poate, ziceam, ca o astfel de lege sa fie schimbata si sa ne recastigam dreptul de a ne face straiele care ne definesc cultura strabuna.

Felicitari din inima familiei Capusan pentru ceea ce face! Suntem bucurosi ca i-am cunoscut si nerabdatori sa punem si noi umarul la reinvierea traditiilor romanesti!

 

Anunțuri

Sopor – satul din oras

Pfffffuuuu….. Nu știu de unde să încep povestea de azi.

Predica a fost despre recunoștință.

Nu, nu e bine. Mai încerc o dată.

Azi e duminică. Și am auzit la radio că e Sfântul Antonie. Așa că am vrut să mergem la biserică.
– Unde?, ne-am întrebat unul pe altul.
– Păi hai la Sopor, satul acela din oraș – mai știi bisericuța aia mică de lemn pe care am văzut-o în toamnă, când am dat o tură de recunoaștere a zonei pe acolo?
– Îhî!
– Și poate, dacă găsim deschis muzeul de peste drum,  „Poarta de su’ Feleac”, le facem o vizită și oamenilor care l-au înființat, Rodica și Gheorghe Căpușan.

Sculat, îmbrăcat, spălat, luat aparatura de filmat și pozat, urcat în mașină și ajuns la bisericuța din Colonia Sopor. Scurt. Multe mașini în fața bisericuței.
– Ia te uită ce de mașini! Înseamnă că urcă mulți aici, din oraș. Înseamnă că e frumorsz_dsc_0077_2s!

Când am deschis ușa bisericuței, am rămas în loc câteva secunde, pentru că era plin ochi. Pe cât era de mic spațiul, pe atât de multă lume se aliniase frumos, în două tabere, femei și bărbați, să asculte liturghia. Mă uitam în jur fascinată de costumele populare cu care se îmbrăcaseră oamenii, niște frumuseți scoase din albumele de amintiri. Până și copiii mici, din brațele părinților, erau cu ii și cojocele pe ei.

Iar cântecele erau șoptite, urcate îndrăzneț spre Cer, coborâte cu durere spre tăcerea adâncă și vălurite calm rsz_3dsc_0072și armonios prin noi înșine de un grup de preoți și de studenți frumoși și înalți. Ardeleni care se raportează la măreția munților din jur.

Și predica a fost despre recunoștință. Povestea celor 10 leproși, dintre care doar unul s-a întors la Isus, să îi mulțumească pentru însănătoșire. Și deodată auzim că azi e hramul bisericuței. Deci de asta e atâta lume! Și ce noroc avem să fim aici într-o asemenea zi, să ne cufundăm în atâta căldură și armonie!

Când oamenii încep să iasă din bisericuță, ne întâlnim cu familia Căpușan, doamna Rodica și domnul Gheorghe Căpușan.

rsz_dsc_0084rsz_dsc_0104

Fără multă vorbă, ne trezim direct în casa omului, aranjată ca muzeu țărănesc. Rămânem blocați în fața meselor întinse cu care familia Căpușan iși așteaptă prietenii să vină de la biserică și ne dăm seama că am picat puțin ca musca-n lapte, că numai de noi nu o să aibă timp domnul Căpușan.
– Intrați aici și fotografiați până nu vine lumea, ca să se și vadă ceva!, ne zice domnulrsz_dsc_0110

Căpușan, ghidându-ne spre o zonă a casei care arată ca în povești, cu pleduri din care izbucnește viața în forme de flori mari, roșii și galbene și mov, cu frunze verzi și cărnoase. Apoi, domnul Căpușan ne recuperează din poveste și ne indică ferm două locuri în capătul mesei celei lungi:
– Acolo vă așezați dumneavoastră, să vedeți lumea, și pe urmă vorbim!

Ne conformăm cuminți, admirând piesele expuse peste tot și costumele bogate pe care le poartă cei ce intră în casa-muzeu a familiei Căpușan. Oamenii rsz_dsc_0092se salută prietenește și vorbesc unul cu altul cu drag, exact așa cum e sculptat pe frontispiciul porții maramureșene de la stradă. Se râde, se povestește, se întreabă despre prietenii de mai departe. Și deodată, zumzetul din aer se topește și piere și pătrunde clar printre toți glasul preotului, care binecuvântează masa și mesenii: “…facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne nouă astăzi și ne iartă…”

În cele din urmă, iile și fotele și pieptarele încep să forfotească: gazdele împart cu bucurie mesenilor farfurii cu sarmale aburinde și ulcele cu vin fiert, roșu ca sângele.

E plăcut. Suntem străini în aceste locuri și în această comunitate, dar oamenii ne-au primit printre ei cu firesc, cu sinceritate în ochi și în zâmbetul de pe chipuri. E bine.rsz_dsc_0172

Și predica a fost despre recunoștință.

Și iată că domnul Căpușan vine spre noi și reusim să stăm puțin de vorbă.

– Bucuroși de oaspeți nepoftiți, domnule Căpușan?

– Cu draaaag! Oricând!

– Cine sunteți dumneavoastră, domnule și doamnă Căpușan?

– Niște oameni, doamnă dragă. Cu un dor neostoit de oameni și de frumusețea lor. Eu am copilărit în Florești, lângă Cluj, și nevastă-mea în Aluniș, lângă Gherla. Toată viața am lucrat în oraș, nevastă-mea încă lucră.

– Și cum ați ajuns aici, pe dealurile astea, așa, să vă vadă cerul?

– Ne-am așezat aici pentru că eu am avut nevoie de libertate. Și cred că nu sunt singurul. Milioane de oameni de pe planeta asta, dacă nu miliarde, au nevoie de așa ceva.

– Și v-ați mutat la sat.

– Colonia Sopor nu e sat. Administrativ, e o stradă din Cluj. Dar arată ca un sat aruncat. Și e ceva ciudat cu denumirea asta dată de comuniști, Colonie. Nu e colonie! Niciodată nu a fost aici vreo baracă, ceva… Că eu așa văd o colonie: o baracă, muncitori…Dar uite ce vale frumoasă este aici, până sus, pe Feleac! Și aicea, în spatele nostru, sunt tranșeele din care mitraliau austro-ungarii și hitleriștii din al doilea război mondial. Și dincoace, pe Feleac, și acum se mai văd urmele tranșeelor și tunurilor românilor. Mă rog… Noi vedem ce nu trebuie să vedem din istoria noastră, cred că nu suntem pe un drum bun…Tot timpul ne știm fofila…Nu toți. Sunt și oameni cu mare demnitate și cu mare coloană vertebrală. Ăia cred că vor reusi, cred că vor reuși să ne mai tragă la linie. Marii istorici ai României. Dacă nu ei, se pare că vin cei din afară, cu multe dovezi și cu multe documente despre acest popor minunat.

– Să ne învețe ei cine suntem…

– Eu, de câteva luni, încerc sa folosesc cuvântul “fenomen”. Românii sunt un fenomen! Toți!, spune răspicat și apăsat domnul Căpușan, cu palma deschisă lovind masa sau încheind cercuri largi in aer. Priviți ce aveți în familie, dumneavoastră, și eu, și o să vedeți că fiecare familie e un fenomen. Cum am reușit noi să ajungem aici? Gândiți-vă de unde veniți și unde vreți să mergeți! Suntem un fenomen superb!

– Dumneavoastră ați vrut să veniți aici.

– Dacă nu aveam o femeie ca nevastă-mea lângă mine, nu aș fi reușit. O femeie de la țară, cu liceu, cu facultate, și mai ales liberă. Liberă. Luptătoare. La noi, la români, familia e baza. Și scopul principal în viață. Și e cel mai frumos lucru. Chiar dacă în ultimii 20 de ani televiziunile și mass-media ne arată toate mizeriile…Dacă spun „țigan” e o problemă… Dar totul e frumos! Și țiganul e frumos, și evreul e frumos! Toți sunt supeeerbi!, zice domnul Căpușan apăsând cu latul palmei pe masă. Noi suntem cei mai frumoși dintre toate popoarele lumii. Așa mă văd. Și dacă nu mă văd așa, și dacă dumneavoastră nu vă vedeți așa, avem mari probleme. Fiecare popor trebuie să se vadă mai bun și mai frumos și mai sănătos decât celălalt. Toate popoarele lumii, nu alea care au colonizat și au asuprit pe alții, nu alea, dar toate popoarele care se văd frumoase, puternice, cu așezare, cum zic bătrânii noștri, să ai așezare, să ai credință…

– Un rost…

– Să ai un rost! Toate popoarele astea lucră extraordinar de bine!

– Offf, câte avem de vorbit! Acum încă suntem mirați de ce am găsit aici, la dumneavoastră. Așa casă faină aveți! O casă-muzeu, plină cu lucruri minunate, prin care păstrați și reînviați tradițiile noastre, ale poporului român. Cum ați reușit să faceți așa ceva?

– Din suflet. Dacă e suflet, e tot. Ce incercăm noi să facem aici e o înțepătură. Vreau să înțep lumea așa, câte un pic: măi, stai, căăăă…Și domnul Căpușan face cu mâinile un gest calm, de domolire, ca și cum ne îndeamnă la liniștire și la cugetare. Și nu trebuie să spui nimic, continuă el. Trebuie să faci. Să ne înțepăm așa, câte un picuț, și să vedeți cât de frumos sunteți dumneavoastră înăuntru. Fiecare dintre noi suntem așa. Dar nu suntem răscoliți, nu suntem răsfoiți. Suntem așa de sedimentați…

– Vă mulțumim pentru primire, pentru omenire și pentru răgazul de suflet ce ni l-ați dat. Abia așteptăm să revenim la dumneavoastră, la povești!

– Haidați! Vă așteptăm!

Plecăm de la familia Căpușan din Sopor cu inima plină de bucuria de a o fi cunoscut. Ei sunt în stare să insufle mândria și conștiința că existăm pe acest pământ, speranța că ne putem regăsi rădăcinile și valorile și vom ști cine suntem și încotro mergem.rsz_dsc_0179

Din cer au început să plutească spre pământ fulgi de nea, albi și puri și ușori ca gândurile bune.

Și predica a fost despre recunoștință.