Cinci zile de excursie cu bicicletele în Țara Lăpușului. Ziua 3.

A treia zi a excursiei noastre cu bicicletele în Maramureș, mai precis în Țara Lăpușului, nu a început cu dimineața. Cel puțin, nu cu dimineața devreme. Pentru că am fost suficient de obosiți încât să nu ne trezim decât pe la 8 jumătate. Și nici cu adunatul în jurul mesei nu ne-am descurcat prea grozav, astfel încât abia pe la 9 jumătate eram gata de mic-dejun. Deh, cam greu cu cinci fete somnoroase abia mijindu-și ochii în oglinda de la baie, abia mișcând periuțele peste dinți, abia târându-și picioarele cu ceva febră musculară până la bagaj, ca să aleagă în relanti hainele mai curate cu care să pornească și azi în căutarea frumuseții făcute de Dumnezeu și de ucenicii Lui, oamenii.

Pe masă, doamna Leșe, gazda noastră bună de la Pensiunea Aurica, ne-a pus toate bunătățurile, pentru toate gusturile: dulceață de căpșuni și de cireșe negre, zacuscă, vinete, brânză și ouă, lapte și cafea și ceai. Intâi de toate, cafeaua e atacată prima, în porții duble.  Și la final nu rămâne nimic în farfurii! Delicioase, toate lucrurile alea preparate în casă, cu drag, cu inspirație și cu umor, de către doamna Leșe!

Pornim la drum, urcându-ne pe șei cu un entuziasm o țâră cosmetizat. Totuși, suntem într-o excursie cu bicicletele în Țara Lăpușului, nu ne putem moleși, căci ar fi păcat să ratăm toate locurile și oamenii minunați care ne așteaptă azi. Prima vizită este la bisericuța din lemn de la Rogoz, monument UNESCO. Acolo, ghidul nostru ne tălmăcește cu răbdare înțelesul fiecărui lemn din structura ei, ne arată cum pătrunde raza răsăritului de vară în altar prin ochiul de fereastră meșteșugit anume, ne răspunde la întrebările ce ne vin pe buze buluc, după ce ochii ne cuprind, mirați, frumusețea și adâncul lucrurilor din bisericuță,

spuse prin picturi și obiecte de cult sau ornamentale. Cimitirul, atât de bătrân și de aproape de pragul bisericuței, pare a fi un prieten al sătenilor așezați deunăzi la masa de obște, în vremuri cu ecou și în ziua de azi.

Plini de liniștea atât de bogată a acestui loc ca un seif al neamului, ne punem iar roțile bicicletelor în mișcare, de data aceasta spre un om care este el însuși monument, istorie, artă și obiectiv turistic: meșterul popular Alexandru Perța – Cuza. Ne-am anunțat din vreme și suntem așteptați la atelierul lui. Ne întâmpină un personaj ca un spiriduș. Micuț cât un gând, vioi ca o glumă, cu ochii albaștri ca niște lacuri de munte strălucind de sub pălăria de paie. Și, mai ales, surprinzând prin barba albă, ca o sălbăticiune. O sălbăticiune blândă. Așa că prima reacție a fetelor noastre este să îl îmbrățișeze și să se joace cu pălăria lui ca un soare învechit, de parcă venisem în vizită la bunicul nostru cel drag. Puțin blocat de asemenea efuziuni, domnul  Perța se lasă înconjurat de zâmbetele noastre. Și de atâtea îmbrățișări, obrajii domnului Perța și halatul lui rupt și decolorat se scutură de rumegușul cald și proaspăt cu care tocmai se împodobiseră în atelierul de lucru.

Urcăm direct în muzeul domnului Perța. Muzeul este, de fapt, podul casei prolificului nostru meșter popular. Un loc ce ne izbește prin culoare, prin miros, prin bogăție, prin ordine și prin semnificații. Totul – lumină, icoană sau lingură – are culoarea mierii. Totul miroase a viață. Toate obiectele sunt frumos aranjate pe rafturi, pe măsuțe, agățate pe pereți. Lemn pe lemn, gânduri din lemn.

Sculptura reprezentând familia lui Mihai Eminescu stă alături de grupul de statuete care dau formă Albei ca Zăpada și celor șapte pitici. Tabloul “Înțelepții satului” împodobește același perete cu tabloul în care Nicolae Ceaușescu este făcut primul miner al țării, tablou pregătit acum zeci de ani pentru “Cântarea României”. Cănile și lingurile atârnă deasupra Maicii Domnului, care împarte spațiul pe același raft cu un grup de țărani în care bărbații, cu sumane și pălării, stau în picioare, iar femeile, cu năframe pe cap, stau în fața lor, puțin mai jos. Ca o fotografie de familie. Laic și religios la un loc.

• Fetelor, vedeți grupul ăsta de mici statuete? Cum se numește, domnule Perța?, întreb eu.
• L-am botezat “Revoluția”…
• Da, seamănă cu ceva…, zic fetele.
• Exact! Ieri, la mănăstirea Rohia, v-am spus să țineți minte sculptura de la intrarea în muzeul mănăstirii. De ce? Pentru că, uite, acum suntem în vizită la autorul ei!
• Da, chiar, uite, e același stil! Dumneavoastră ați făcut și sculptura de la Rohia, domnule Perța?
• Da, eu…

Și încep poveștile. Despre cum a devenit domnul Perța lucrător în lemn când el, de fapt, voia să se facă cioban. Despre barba lui de spiriduș și despre reîntregirea României. Despre ce înseamnă și ce valoare are icoana de vatră. Despre obiectele folosite în gospodăriile de acum 50 de ani, toate făcute din lemn. Despre artă. Despre simboluri. Despre troițele, cu zecile, făcute și duse peste hotarele noastre de acum, în teritorii locuite de români, să-i aline, să-i mângâie, să-i întărească în credință și în românism. Domnul Alexandru Perța – Cuza, singura persoană din România care a fost răsplătită de Academia Daco-Română cu titlul de Doctor, pentru arta și meștesugul său, fără să aibă studii universitare. Omul care vorbește cu lemnul.

Ne despărțim greu de acest om atât de simplu și atât de umblat prin lume și prin cotloanele sufletului nostru. Ne luăm la revedere de la el promițându-i și promițându-ne să revenim.

Cu cântec înainte, la propriu, căci Găbiță ne dă tonul, atacăm drumul spre următorul nostru obiectiv pe ziua de azi: muzeul în aer liber Florian, unic în țara noastră. Și când ieșim la drumul mare, fetele noastre dau glas unei probleme: le e foame! Ok, nu-i problemă, ne gândim eu și cu Claudiu – facem pauză într-un șanț, scoateți-vă merindele din rucsăcei și poftă bună! Fetele noastre sunt de acord cu pauza, cu șanțul, dar…care merinde? Că nu și-au luat nimic de mâncare pentru drum. Nu tu fructe, nu tu sendvișuri de la doamna Leșe, nu tu apă, nimic! Noi doi ne uităm mirați la ele: pe bune?? Noi nu obișnuim să mâncăm pe drum mai nimic, așa că nu ne-am luat decât niște nectar, dar ele, din ce am văzut zilele trecute, au un apetit serios când biciclesc. De aceea ne surprinde situația de față. În cazul ăsta avem următoarele variante:

1. Cele înfometate peste măsură, care consideră că nu pot rezista de fel până la finalul zilei, pot face cale-ntoarsă la pensiunea Aurica.
2. Ceilalți, care își pot amâna plăcerea unei mese îmbelșugate, așa cum ne-a obișnuit până acum gazda noastră, ne continuăm excursia pe biciclete. Iar ca să ne amăgim un pic foamea, punem la bătaie tot ce găsim consumabil în rucsaci: semințele noastre de floarea soarelui și niște alune, un codru de pâine și niște roșii, firește, de la Isabela.

După câteva ezitări, fetele noastre hotărăsc toate să continue drumul alături de noi, îmbărbătate de speranța oferită de Isabela:

– Poate găsim pe drum vreo plăcintărie, că aici e zona în care se fac niște plăcinte grozave!

Nu ne-a lăsat sufletul să le tăiem din rădăcină această speranță, în condițiile în care ea era singurul factor ce le mâna înainte…

Decizia odată luată, pornim spre muzeul Florian. Drumul frumos, asfaltat, se urcă în fața noastră pe niște serpentine cam solicitante. Din când în când, o auzim pe Isabela zicând:

– Așa sunt de bune plăcintele alea! Ce bine ar fi să găsim o plăcintărie! Ajută-ne, Sfântă Fecioară Maria!

Asta, până când ne păstrăm cât de cât în formație, că pe urmă eu și Găbiță rămânem în urmă de tot, răsuflând greu… Și ce crezi că ni se întâmplă? Ne depășește o mașină. Așa, și ce dacă?, o să spui. Păi da, dar imediat pe urmă mașina asta se oprește în fața noastră. Așa, și ce dacă?, o să spui tu din nou. Păi da, dar nu era o mașină oarecare! Era o mașină în care se aflau 4 prieteni de-ai Gabrielei, din Vaslui, porniți în concediu prin țară! Ce probabilitate era să se producă această întâlnire aici, pe serpentinele fierbinți și semi-pustii ale Țării Lăpușului?!… Găbiță, când ajunge la mașină, zice scurt:

– Bună! Aveți mâncare?

Nu pierde deloc timpul fata asta!

Prietenii cu pricina zic “Da!”, se dau jos din mașină, se îmbrățișează tangențial de bună vedere cu Găbiță și acolo, pe șanț, își scot toată rezerva de mâncare și o împart cu generozitate cu Găbiță! De bucurie, Găbiță o lasă pe Maria să facă o tură scurtă cu bicicleta ei, așa, ca o primă doză gratis de drog, să îi facă poftă de o excursie pe biciclete adevărată. Urmează a doua rundă de îmbrățișări, de la revedere de această dată, și pornim cu energie sporită să îi ajungem din urmă pe ceilalți. Găbiță nu contenește să zică:

– Asta se datorează încrederii și rugăciunilor Isabelei, altcumva nu îmi explic!

După câteva curbe îi vedem pe ai noștri așteptându-ne, căci urmează să lăsăm asfaltul și să facem stânga pe o cărare ce, conform unui indicator-statuie, ne va duce la muzeul Florian.

– Bicicliști cucuieți, / Ușa să o descuieți, / Că v-aduce Gabi vouă / Ciocolată, pâine, ouă!

Printre îmbucături grăbite, pofticioase și flămânde, îi punem pe toți la curent cu întâmplarea noastră, explicând sursa acestor alimente ce se mută cu viteză din rucsacul Gabrielei în stomacurile fetelor. Cu foamea potolită, avem timp să fim și recunoscători prietenilor Gabrielei și energiei pozitive a Isabelei.  Apoi ne afundăm în pădure. Nu mergem mult și în fața noastră se deschide o poiană plină de lumină și de statui de tot felul. Acesta este muzeul Florian, în care sculpturile artiștilor amatori sunt expuse în aer liber. Unii dintre noi se așează la odihnă la umbra pădurii, ceilalți mergem să interogăm statuile, să vedem ce ne spune fiecare. Și uite așa ajungem să dezmierdăm un balaur, să stăm la taclale în poalele unui bunic înțelegător și să ne facem o poză-triptic cu ramă de piatră.

Drumul de întoarcere e ușor, că e la vale, și îl străbatem ca săgeata, cu gândul la masa ce ne așteaptă la pensiunea Aurica.

Doamna Leșe nu ne dezamăgește nici în această seară, ospătându-ne cu bunătățuri care mai de care. Dar cel mai tare ne impresionează un gest pe care îl face dânsa: știind că unii dintre noi ținem post, își face timp să ne pregătească două feluri de sărmăluțe – și cu carne, și fără carne. Asta în condițiile în care doamna Leșe este prinsă până peste cap cu organizarea nunții fiului ei, ce se va întâmpla în 3 zile de la plecarea noastră. Îi mulțumim mișcați de efortul și gândul pentru noi. Da, doamna Leșe este genul de om care nu promite mai mult decât poate oferi, dar oferă mai mult decât promite.

După câteva povești, ne ducem la culcare. Mâine urmează o altă zi din excursia noastră pe biciclete, alte drumuri, alte locuri și alte experiențe. Poți fi mai bogat de atât? Dacă mă întrebi pe mine și pe prietenii mei de bicicleală, cred că știi deja răspunsul.

Noapte bună!

 

Cinci zile de excursie cu bicicletele în Țara Lăpușului. Ziua 1.

Povestea celor 5 zile de excursie cu bicicletele în Țara Lăpușului începe vinerea după-amiază, 11 august 2016, pe o vreme umedă, și apoi se umple de mirare de atâta frumusețe, de lacrimi oprite în ochi, de recunoștință pentru gazdele noastre minunate, Mănăstirea Sfântul Ilie Tesviteanul din Coroieni și Pensiunea Aurica din Târgu Lăpuș, de ploaie, de soare, de prietenie împărtășită pe iarba verde a drumului cu o roșie vitaminizantă în mână sau cu o ciocolată energizantă căpătată de la prieteni întâlniți miraculos pe serpentinele fierbinți și arar străbătute ale Maramureșului, atât de departe de casă și atât de aproape de Dumnezeu. Și se mai umple de atât de multe alte lucruri, sentimente, priviri, gânduri, glume și controverse, entuziasm și oboseală, oameni superbi și întâmplări din categoria “e prima dată când…” și vă rog să mă opriți, că o să vă dați voi seama citind mai departe cât de plină a fost această excursie pe biciclete. Și pot spune că a fost și simetrică, pentru că am încheiat excursia în ziua Sfintei Marii biciclind pe o ploaie ce ne-a făcut ciuciulete, la fel ca în prima zi.

Această excursie pe biciclete s-a creat pe ea însăși și a devenit, în cele din urmă, un pelerinaj mai aparte, biciclind prin Creația perfectă a lui Dumnezeu și având-o printre noi pe Isabela, prietena noastră ce ne amintea mereu de El și de Maica Lui, Fecioară.

Să începem, dară. “All aboard!”, cum ar zice un conductor englez, dar cum suntem în Cluj Napoca, ne suim și aranjăm bicicletele în vagon pe fondul muzical al Marșului lui Iancu. Drumul până la Dej durează o oră și jumătate, la țanc pentru ca echipa noastră să se cunoască mai bine. De la Dej pornim pe biciclete spre Mănăstirea Sfântul Ilie Tesviteanul din Coroieni. Până acolo însă, avem vreo 35 de km de biciclit și niște locuri faine de văzut. Primii 20 de km îi străbatem pe drumul național, în compania zgomotoasă a cailor-putere. Nu ne prea place, mai ales când trec pe lângă noi mașini mari. Volumul de aer dizlocat de acestea ne dezechilibrează adeseori, așa că încercăm să stăm cât mai grupați, să ne avem în raza vizuală cu toții. Două dintre fete sunt începătoare în astfel de excursii pe bicicletă și simțim nevoia să împărtășim cu ele experiența noastră în biciclitul pe trafic intens: ținut aproape unii de alții, cât mai pe dreapta, fără mișcări bruște de ghidon, fără intrat pe banda auto. Atenție mărită și atitudine preventivă – încetinirea până la oprire când vine / trece prea aproape de noi un TIR sau o mașină mare, pentru a evita un impact prea puternic cu masa de aer aruncată învârtejit în noi, care ușor ne poate dezechilibra sau speria. Nu știu cum s-au simțit începătoarele noastre, dar eu eram destul de îngrijorată și tot cu ochiul pe ele, să le văd în siguranță în fața mea. Mai mult ca sigur că au resimțit și ele stresul biciclelii pe un drum național, cu puțin vânt și cu un început așa, ardelenesc, de ploaie. Din fericire, etapa asta nu avea să dureze prea mult. Imediat ce am cotit la dreapta spre Poiana Blenchii, aerul parcă s-a limpezit chiar dacă ploaia era tot cu noi, s-a instalat calmul naturii și am putut și noi să ne auzim gândurile și să începem să admirăm locurile pe care le traversăm. Gabriela, prietena noastră, a descris mult mai poetic acest prim segment de drum:

        Dejul sau drumul Dejului va rămâne mereu, pentru mine, o legendă a supraviețuirii. Încolonați ca în dansul fetelor de la Căpâlna, pe o bandă strâmtă ca talia de viespe, ne-am zbătut împotriva vântului și ne-am clătinat din rădăcini în urma camioanelor imense ce goneau pe lângă noi la nici un braț distanță – agonia avea să se termine după mulți km de luptă cu moartea ce sărea chicotind de după imensitatea trupurilor lor sfidătoare.

             Da, se pare că și cei mai experimentați dintre noi au fost destul de incomodați de traficul intens… Acum îmi aduc aminte și că aici, pe acest segment de drum am auzit-o pentru prima dată pe Isabela pronunțând expresia care mi-a dat fiori – “Mi-am riscat de două ori viața!”.  Am sfătuit-o atunci să fie mult mai atentă și să meargă mai încet, că e mult mai sigur, viteza nu face decât să fii mai ușor de desprins de asfalt…

Și da, am trecut prin satul Căpâlna. Chiar dacă nu e vorba de acea Căpâlna din județul Alba, din care au izvorât dansul și cântecul atât de cunoscute, ci de Căpâlna din județul Sălaj, noi tot am profitat de ocazie și am făcut o poză, așa, ca între noi, fetele. Din Căpâlna!

              Încet, încet drumul plat se răscolește și atunci știm că ne apropiem de Țara Lăpușului. Pentru că Țara Lăpușului e străjuită, în partea asta de Sud în care pedalăm noi acum, de Cheile Babei, o rezervație geologică monument al naturii, ca o adevărată poartă de intrare într-o altă lume. Relativ ușor de străbătut și cu câteva stânci care te strâng, are piscuri și poieni care poartă în numele lor istoria: Baba, Ponița Pintii… Suntem aproape de locul de naștere a vestitului haiduc Pintea Viteazul, la Măgoaja, prin care chiar vom trece în zilele următoare și vom ajunge chiar și în pădurile străbătute de el acum peste 300 de ani, dar deocamdată suntem aici, lângă această poieniță a lui Pintea, locul unde își instalase o garnizoană, unitate de antrenament militar pentru tinerii ce i se alăturau în lupta împotriva asupririi austriece. Facem pauză de recăpătat forțele și speriem o barză neagră. E prima oară când vedem o asemenea barză. Și avem noroc să o vedem, pentru că rar cuibărește la noi în țară.  Abia o zărim pe fundalul negru al stâncilor pe care s-a așezat. Un camuflaj aproape perfect. O dau de gol cele câteva mișcări ușoare pe care le face și ciocul și picioarele roșii. Singurele pete de culoare. Iar când, sâcâită de indiscreția noastră, s-a aruncat în văzduh și și-a deschis aripile mari, ca niște paranteze elegante și negre sfâșiind în sus și în jos albastrul cerului, m-am simțit străină într-o lume veche, uriașă, magică și mi-a străfulgerat prin minte un nume pentru ceea ce vedeam: Jurassic Park!

Ploaia e din ce în ce mai deasă și, chiar dacă suntem în grafic cu timpul, pedalăm repejor prin sate, să nu ne prindă întunericul pe drum. Cu toată protecția noastră, în centrul satului Coroieni ne adăpostim la Primărie, că norii aveau chef să își lase toată apa fix pe noi. Și în timp ce așteptăm cuminți să se mai rărească stropii, ne sună Părintele Ioil, Starețul Mănăstirii Sfântul Ilie Tesviteanul, ce ne va fi gazdă în această noapte. Că unde suntem. Și cum suntem. Mi se umple sufletul de recunoștință pentru această grijă arătată nouă de bunul Stareț și îmi aduc aminte de o scenă foarte asemănătoare din excursia “Pe Mureș în sus” din 7-8 mai 2016 când, blocați în mod fast într-un refugiu de autobuz de o ploaie cu grindina cât nuca, Părintele Sabin, gazda noastră de atunci, ne suna din 15 în 15 minute să ne verifice: ce facem? E ceva cu totul special să te știi atât de protejat și de însoțit de gândurile bune ale unor oameni, ne-rude cu tine, semi-necunoscuți, aproape străini, dar care te primesc în casă și mai întâi în sufletul, în purtarea de grijă și în rugăciunea lor ca pe cineva din familie, ca pe cineva drag. Nu am cuvinte să exprim sentimentul în care se învăluie atunci inima: o recunoștință caldă într-un prezent continuu.Și clar, acești oameni vor avea iubirea noastră pe veci, chiar dacă nu au ce să facă cu ea…

– Suntem adăpostiți la Primărie, zice Claudiu Părintelui Ioil. Mai avem până la dumneavoastră cel puțin o oră și jumătate – două ore.

– Vedeți că există o scurtătură care începe chiar de unde v-ați oprit.

Astfel, urmând indicațiile Părintelui, tăiem binișor câteva curbe grele de urcuș și ieșim chiar aproape de culmea dealului din Coroieni. De acolo mai sunt 2,5 km de urcat serios până la Mănăstire. Eu nu reușesc să merg prea mult pe bicicletă, așa că pentru mine urmează un push-bike de vreo oră. Din când în când, și ceilalți mai coboară de pe șei, dar oricum se descurcă mult mai bine decât mine. De la poalele acestui ultim urcuș se vede o ceață alburie care estompează forme, culori, margini a tot ce ghicim că ar fi mai sus. Cu fiecare pas, cu fiecare rotire de roată, lăsăm în urmă ziua, lumina și lucrurile clare. Tragem după noi o cortină translucidă, ca o încheiere a spectacolului grandios al zilei de azi. Este ultimul act al spectacolului oferit de Dumnezeu în prima zi a excursiei noastre cu bicicleta în Țara Lăpușului. Plouă încet și noi despicăm în liniște ceața lăptoasă cu sclipiri de organza. Suntem obosiți, nu mai vedem nimic în jur, călcăm pe nori, suntem niște coconi de apă și de amurg în care pulsează tare inimile mutate în gât. Respirațiile noastre sacadate îndesesc ceața. Rămân mult în urmă și îl văd pe Claudiu, ultimul din rândul din fața mea, cum se risipește încet, în ritmul greu al pașilor rari, în tulbureala aerului tot mai gri, tot mai negru. Se destramă, se diluează și dispare. Mi se face frică și mă simt închisă într-o cutie fără pereți. Pot să străpung pereții cu mâna, cu trupul, dar nu pot ieși din cutie. Strig și nu îmi răspunde nimeni. E clar, trebuie să mă grăbesc! Urc pe bicicletă și, cu o sforțare fără alternative, mă reapropii de grup suficient cât să îl zăresc vag, mai mult ca o idee. Mă gândesc calm că poate așa e când ai cataractă. Constat că mă liniștește consistența aia mai gelatinoasă din ceață – grupul meu de prieteni bicicliști. De-acum suntem aproape de Mănăstire. Uite poarta. Măreață ca un monument al izbânzii. E arcul nostru de triumf. Aș vrea să cobor mai cu viteză, să mă alătur mai repede prietenilor mei, dar mă hotărăsc să pedalez încet, să savurez aceste ultime clipe de negură cu străfulgerări albastre și argintii. Vântul îmi lipește pe piele ceața rece și șuieră. Șuierul lui e exact ce vrei să fie: dacă te gândești că e înfricoșător, te îngrozește; dacă îl simți ca pe ceva ce trebuia să fie, devine melodia fără de care actul final al acestui spectacol nu era complet.

Când mă văd alături de ceilalți, în căușul ocrotitor al curții Mănăstirii, zic o nezisă:

– Dragilor, partea bună a vremii urâte este că e superbă!

Tac, să mă aud ce am zis. Și, culmea, îmi dau dreptate!

Gabriela, prietena noastră, a fost toată excursia într-o fază mai… funebră, așa că ce a simțit ea trecând prin ceața asta incredibilă a sintetizat așa:

– Dacă moartea ar fi așa de faină, aș muri în fiecare zi…

Și a mai scris și asta:

Urcând spre Mănăstirea Sf. Ilie din Coroieni, o ceață lăptoasă, spumegândă, opacă ne-a învăluit din toate străfundurile naturii și ne-am trezit aruncați, parcă, într-o altă lume… urcam tăcuți ca într-o procesiune… niște drumuri lungi și înalte, ce-și despleteau cosițele de asfalt cu noblețe și cu promisiunea unei experiențe fundamentale… O mirare nemaitrăită ne-a cuprins pe toți – pedalam în poalele unui înger imens ce ne aștepta liniștit la intrarea în Mănăstire… la capătul unei coborâri străfulgerătoare, cei din fața mea dispăreau în mâzga ceții și nu mai rămânea din ei decât amintirea… am intrat și eu în ea, în albul acela sacru, pe poarta Mănăstirii, într-o nouă dimensiune… pentru că metafora morții nu mi s-a părut nicicând mai strălucită ca această trecere printr-o ceață imensă, aproape carnală, prin care dispari complet pentru celălalt și totuși exiști mai intens, mai exuberant într-un alt spațiu…

Mie mi-a plăcut tare mult chestia asta de la sfârșit, cu dispărutul pentru celălalt, dar să continui să exiști altundeva, chiar mai intens decât înainte…

Acum ne parcăm bicicletele care pe unde, ne salutăm cu Părintele și cu ceilalți oameni buni din jurul lui și suntem preluați de Cosmin, băiatul care ne zâmbește chiar dacă nu îl vedem, că e prea întuneric, dar îi simțim zâmbetul în vorbele lui. Ne repartizează pe camere și ne zice că ne așteaptă la masă după ce ne aranjăm și ne revenim un pic. Suntem complet bulversați de cazare. E atât de simplu, de frumos, de curat, că nu ne vine să credem. Mergem ca niște copii în camera fiecăruia dintre noi, să vedem: a ta cum e? Când descoperim baia cu apă caldă, facem repede o listă de intrare și ne așteptăm apoi rândul nerăbdători. Cred că a fost unul dintre cel mai binevenit și plăcut duș fierbinte din trecutul meu apropiat! Apoi ne luăm pe noi haine uscate și coborâm la masă.

Sigur ați mai auzit că mâncare ca la mănăstire nu e nicăieri. Ca să fiu concisă, așa e. Dar trebuie să adaug, cu cea mai mare sinceritate, că nu am mai mâncat niciodată o mâncare de fasole scăzută, cu ceapă, ca cea făcută atunci de Cosmin! Și, mai ales, niciodată nu am mai stat la masă uitând de mâncare și hrănindu-mă cu pricesne vibrante, cântate cu tot sufletul. Isabela l-a rugat, și el a cântat. Când mi s-au umezit ochii, m-am rușinat de slăbiciunea mea. Dar apoi m-am uitat la ceilalți și nu-mi venea să cred: toți ne striveam lacrimile la capătul genelor. Cosmin, cu cântecele lui înălțate peste noi, a făcut din această seară cea mai minunată întâmplare. O rânduire a lucrurilor care ne-a redus pe toți la tăcere înmuiată în lacrimi și la dor de rugăciune.

Ne-am întors în liniște în camerele noastre și ne-am alunecat în somn adânc. Somn de refacere, până când zorii au zinit. Pentru că urmează a doua zi din excursia noastră pe biciclete în Țara Lăpușului.

Cuvinte de mulțumire pentru gazdele noastre din Mănăstire? Pentru toată această primă zi? Care ar fi acelea, atât de mari cât să cuprindă preaplinul inimilor noastre din această seară?…

 

 

Excursie cu bicicletele la poiana narciselor de la Saca. Partea 1: rezervatia naturala „La Saratura”

In 25-27 mai 2016 am pornit din Cluj intr-o excursie cu bicicleta care s-a dovedit pana in final absolut fabuloasa. Obiectivul principal al acestei excursii cu bicicleta era vizitarea rezervatiei naturale de narcise din Muntii Rodnei, varful Saca. Dar pana sa ajungem acolo, am petrecut alte momente superbe. Unul dintre acestea, de neuitat, se datoreaza prietenilor nostri Denisa si Sorin, care ne-au facut o surpriza si ne-au dus intai la rezervatia naturala „La Saratura”, din Blejanii de Jos, judetul Bistrita Nasaud. Nu am inteles de ce au vrut neaparat sa ne intalnim pe drum si sa ii culegem de pe traseul spre Anies, locul nostru de cazare, decat atunci cand am vazut minunatiile ce ni le-au aratat. Multumim tare, prieteni!

Filmuletul facut la locul faptei, adica in rezervatia naturala „La Saratura”, este aici:

Speram sa va placa si, mai ales, speram sa veniti cu noi anul viitor, cand vom merge din nou in excursie cu bicicleta la narcisele de la Saca!

 

Cautandu-l pe Richard, partea a 2-a

„Cautandu-l pe Richard” are si partea a 2-a!

Dupa ce saptamana trecuta l-am gasit pe Richard doar in amintirile satenilor de la crasma din Padureni, continuam cautarile si duminica asta. Prima oara l-am cautat cu bicicletele. A doua oara plecam cu masina, pentru ca noul indiciu locativ e prea departe. Daca nu Il gasim nici acum, urmeaza avionul?…
Cautandu-l, deci, pe Richard Proctor, englezul indragostit de Romania, ne apropiem de Gherla si lasam asfaltul in urma. Peisajul se schimba brusc, pentru ca drumul de tara cat un fir de ata se rostogoleste din ghemul orasului in contra firii, urcand dealuri. Dealuri ca niste valuri. Unul, si inca unul mai mare in spate, apoi unul si mai rotund, si mai inalt. Surfing cu masina! Gropi, sa ne ajunga. Enervante din pozitia de sofer, dar mult mai acceptabile din perspectiva biciclistului. Si tot leganandu-ne noi pe coame de dealuri-valuri, imi vine un gand: “Mai, sa stii ca Richard asta isi alege asemenea locuri, superbe, nu-i vorba, dar retrase in ultimul colt de lume, pentru ca n-are chef de vizite. Drumul pana la el e un mesaj: Keep out! Unde, Doamne, iarta-ne, mergem noi sa deranjam omu’?!“
Noroc ca mie gandurile imi vin rar si trec repede. Prin urmare, ne continuam leganatul pe dealuri-valuri, spre satul in care speram sa il gasim pe Richard.
Ne place satul. E mic, intr-o vale inconjurata de coaste rotunjite, gata sa erupa verdele primaverii spre norii alb-albastri. Si ce e diferit fata de alte sate de deal pe care le-am vazut noi, este ca pare foarte compact. Casele, destul de ingrijite, stau una langa alta, ca niste prietene. E o caldura anume, o intimitate solida, ce iti da sentimentul ca poti avea incredere si te poti baza pe aceasta comunitate.
Si cum nimic nu este intamplator, in cale ne iese preotul. Ne oprim, salutam, spunem pe cine cautam. Preotul, un barbat a carui tinerete contrasteaza cu vesnicia scursa pe ulite din cerul albastru si de pe dealurile-valuri, ne indruma cu o voce ca un zambet: “Aaaa, Richard! A treia casa pe stanga, cea micuta!”
Mica, intr-adevar. De cat spatiu are nevoie un om in mod obisnuit? De o camera in care sa doarma si sa manance. Atat e casa lui Richard. Fix cat are nevoie. Am intrat in curte, salutand cu voce tare, chiar daca nu vedeam pe nimeni: “Buna ziua!” A iesit pe usa, cu o privire intrebatoare. Noi am uitat ca el nu stie ce s-a intamplat pana acum, ca vorbim de el si il cautam de 2 saptamani, asa ca ne uitam la el bucurosi ca il vedem in carne si oase:
– Ce bine ca v-am gasit!
“Really?!, pare sa zica body language-ul lui, oprindu-se pe loc sceptic si tintuindu-ne cu privirea. Atunci ne hotaram sa ii explicam ce cautam noi in viata lui. Ca venim din Cluj. Ca am auzit de el de la televizor si din articole de revista si de pe internet. Ca ne place libertatea si stilul lui de viata. Ca avem un mare lucru in comun – dragostea fata de satul romanesc. Ca avem un hobby in comun – biciclitul. Ca …
Richard se mira din ce in ce mai tare, pare ca ne urmareste ideile mitraliate la foc continuu si ne intrerupe deodata, agatandu-se de prima idee:
– Dar nu ati venit din Cluj pana aici doar pentru mine, nu-i asa?
– Ba da!
Intinde bratele in lateral, face ochii mari, se inroseste la fata si intreaba, inca nehotarat daca sa se sperie sau sa fie magulit:
– Dar sunt eu atat de special?…
– Da!, ii zicem noi tare, fara darul de a-l linisti, totusi. Ne primiti sa stam putin de vorba?
– Casa mea e un dezastru. Dar am o idee: mi-e sete! Hai la bar!
Perfect! Richard are cheile barului, pentru ca acesta e in grija lui cat proprietarii lipsesc. Ne pune in pahare bere, Coca-Cola si iesim la aer curat, sa stam de vorba. Odata ce surpriza trece, Richard ni se descopera a fi un om de un umor aparte. Limba romana ardelenizata si cu accent de Yorkshire are un farmec total. Daca adaugi aspectul boem, vocea calda, atitudinea degajata si prietenoasa a acestui om care sta la taclale cu noi pe scara de ciment a barului, acoperita cu un pled, cu o bere in mana si cu multe idei sub fruntea libera, iti imaginezi un pic cum ne simteam si noi. Norocosi ca petrecem un timp cu el!
Vorbim, povestim, radem, intrebam, aflam. Richard e un idealist, un om care a venit prima oara in Romania in 1995 ca voluntar pentru o misiune de caritate / educatie si s-a indragostit de Romania atat de tare, ca in anul urmator se stabileste definitiv aici. Si sufera pentru agonia satului romanesc. E un artist, trecand prin jonglerii la circ, prin teatru si prin concerte de muzica medievala si irlandeza. Mai tarziu, cand i-am ascultat muzica, am ramas fermecati de vocea lui profunda si de maiestria interpretarii la chitara. A fost un WOW! Dar el, “prost si falit”, dupa cum se autocaracterizeaza mucalit, nu se pricepe sa isi vinda CD-urile. Le daruieste!
Vorbim, radem, povestim. Ne povesteste despre etapa de profesor de literatura engleza la Universitatea Babes-Balyai din Cluj Napoca. Ii vorbim despre planurile noastre. Ne povesteste cum se calculeaza uneori tichetul de tren pentru bicicleta, in functie de orice si in final lasa naibii de socoteala, tot ce conteaza e cat ai cash in buzunar. Ii spunem despre satul din Apuseni. Ne arata casele goale, ramase fara oameni, de pe ulita.
Apar si proprietarii barului. Dupa o alta runda de surpriza fata de vizita noastra, suntem condusi in casa si aici, in fata unui pahar de vin din coacaze si a unor prajituri delicioase, continuam povestile, alaturi si de familia Cadar – oameni harnici si frumosi. S-au mutat de un an din oras aici, in acest sat ca o tacere bogata, impreuna cu doi dintre copiii lor, pentru ca si-au dat seama ca viata trebuie sa aiba un alt ritm, o alta masura. Si sunt fericiti.
In acest sat linistit ne umplem de energie. Cunoastem niste oameni minunat de normali, impartasim povesti, facem planuri impreuna si ne bucuram ca ne-a randuit Dumnezeu sa ne cunoastem. Intr-un final ne despartim si pornim spre casa, imbogatiti sufleteste. Ne vom intoarce acolo, pentru ca este bine. Si va vom duce si pe voi, pentru ca avem de ajutat, de cantat, de invatat!

 

Despre cum l-am cautat pe Richard prima data puteti vedea aici:https://excursiicubicicleta.wordpress.com/2016/03/09/cautandu-l-pe-richard/

La Mogosoaia

Excursia pe biciclete pe traseul Mogosoaia – Balotesti – Tunari, dar denumita (premonitoriu) restrictiv “ La Mogosoaia” s-a incheiat ieri cu o promisiune.
Dar a inceput de dimineata, cand ne-am adunat cativa la statia de metrou Parc Bazilescu: Alina, Adrian si Mihai, plus noi doi. Am asteptat sfertul academic si inca un pic, pentru eventualii intarziati (alta premonitie) , timp in care Mihai a facut cateva ture de la o iesire la alta a metroului, ori de cate ori ni se parea ca vedem pe cineva asteptand, in ideea de a-l recupera si uni cu restul grupului . Iar noi, pasionati si inraiti, vedeam biciclete mai mereu in fata ochilor.
Ne-am incalzit cu cateva discutii de introducere, ne-am evaluat unii pe altii din ochi si pe baza de ce bicicleta posedam fiecare, am agreat toti inca o data ca e vorba de o plimbare lejera si am plecat spre Mogosoaia.

Soare, vreme frumoasa, biciclete, sosea relativ libera, grup mic de oameni in regula – tot ce ne trebuie pentru a ne simti bine. Primavara e inca prezenta prin copaci si prin gradini, asa ca ne bucuram de culorile si de parfumurile pe sub / pe langa care trecem in vajaiala rotilor. Probabil ca ne este dor de miscare, pentru ca ajungem surprinzator de repede la Mogosoaia.

Aleea principala, un spatiu larg, liber si cu o frumoasa perspectiva, marginita de alte zone largi cu iarba verde frumos ingrijita si de ghivece suspendate pe stalpi, din care curg suvoi flori de toate culorile, ne dau un sentiment de liniste, de relaxare, de siesta activa. Rulam calmi pe asfalt, cu cate un usor zambet pe fetele proprii, cu ochii lasati sa zburde pe domeniul domnesc, printre copilasi si parinti nestresati si catarati si ei pe tot felul de roti , de la trotinete, role, pana la tri si biciclete, cand deodata atmosfera de liniste si pace e sparta violent: Pffffuuuusssssssss! Iar eu simt cum pierd brusc din altitudine vreo 3 cm. O pasare decoleaza precipitat din iarba, toti ochii oamenilor din jur, impreuna cu restul trupurilor lor, se intorc spre noi incercand sa identifice cauza exploziei, parintii isi aduna copiii pe langa ei ca niste closti puii sub aripa si, dupa ce ne localizeaza, le trece panica si ii mai elibereaza din stransoare, le explica cu o mare detasare superioara, calma si didactica:

– A facut bicicleta pana, vezi?

Da, aveam pana. Dar una total neobisnuita si zgomotoasa tare. Baietii si-au pus toate sculele, indemanarea si imaginatia la bataie ca sa gaseasca atat o cauza pentru care cauciucul camerei mele avea acum o taietura de vreo 2 cm lungime, cat si o solutie (evident, pe langa inlocuirea camerei). In cele din urma, cu banuiala ca ceva din interior a sfasiat camera , baietii se asigura ca fitilul e bine prins si ma scapa si de cricul care se freaca enervant de cauciuc. A fost o adevarata munca de echipa: Mihai a venit cu cheia potrivita, Adrian a demontat cricul, noi am adus sfoara si Mihai a incheiat apoteotic legand cricul de portbagaj, cu fundita! Sigur a participat si Alina cu ceva: a, da, facea galerie, impreuna cu mine!

Reparati, ne indreptam spre obiectivele pe care vrem sa le vedem si sa le cunoastem mai bine din minunatul complex de la Mogosoaia: Palatul, cuhnia, poarta, biserica, serele, statuia, gradina dinspre lac. In timp ce vorbim noi despre ele, ni se alatura si Serban, care ne-a ratat la metrou si a alergat dupa noi, sa ne ajunga din urma. Pauza de istorie, mai veche si mai noua, o combinam cu o pauza de mancare frugala si rehidratare scurta, dupa care pornim in noua formatie spre Balotesti.

Mergem destul de repede si de frumos. Serban, cel mai incepator dintre noi, se tine bine. Avem nevoie de tot mai multa apa, caci soarele devine puternic. Vorbim pe drum de toate pentru toti, de la tehnici de urcat dealurile pana la politica interna si internationala, iar cand ajungem la planurile noastre pentru 1 mai, adica excursia de 3 zile in Muntii Apuseni, pe biciclete, starnim niste reactii care ne plac. Alina zice, un pic cu parere de rau: “Daaa, stiu, am vazut evenimentul, dar prea tarziu si am apucat sa aranjez in alta parte…”, iar Mihai zice: “Interesant! Si care e traseul? Si cum se ajunge? Si pana cand se mai poate confirma participarea? Si cum…”. Ce mai, o groaza de intrebari care ne incanta! Din pacate, Mihai trebuie sa se intoarca in Bucuresti mai repede, asa ca ar trebui sa ne despartim, dar nu se lasa plecat, dornic de detalii ! Eu il “gonesc” ca sa nu intarzie, el zice c-ar mai sta… Pana la urma “inevitabilul se produce”, vorba bancului, si ne despartim totusi, asigurandu-ne ca tinem legatura! Abia asteptam sa auzim vesti de la tine, Mihai!

Bun, se pare ca grupul nostru e mic, dar vioi! Nu pedalam noi prea mult timp in numar incomplet, ca ni se alatura, venind cu viteza din sens opus, Costin, prietenul lui Adrian. Super tare! Ciclist adevarat, din cap pana in picioare, nu ca noi! Imbracat regulamentar, ca sa zic asa, cu pozitia aerodinamica pe cursiera lui, Costin da o nota mai serioasa grupului nostru de “civili”. Am observat ca, dupa ce s-a inserat el printre noi, zburdand cand in fata, cand in spatele coloanei, au inceput sa ne salute si biciclistii care rulau pe partea cealalta a soselei!

Dupa ce ne da cateva indicatii despre o scurtatura spre Balotesti, indatoririle de proaspat bunic ale lui Costin (ce frumos suna!) il cheama fara preget si “compozitia” grupului nostru se schimba iar. Mersi, Costin, de vizita si poate ne mai intalnim si alta data!

Cand ajungem la Balotesti , orele sunt deja inaintate pentru cate mai aveam de vizitat. E randul Alinei sa ne spuna la revedere, caci de aici trebuie si ea sa se intoarca acasa. Ne bucuram ca te-am cunoscut, Alina, si te asteptam cu drag si pe viitor! Noi, cei ramasi pe baricade, incepem sa cautam conacul lui Bujoiu, intrebam pe toata lumea care ne iese in cale, dar nimeni nu stie de el. La un moment dat un satean ne intoarce doua vai, pentru ca, ajunsi acolo si intreband un alt satean, sa fim indrumati inapoi de unde am venit. Hotaram sa urmam sfatul celui de al doilea indrumator si tinem drumul spre parcul de distractii. Normal ca nu gasim conacul lui Bujoiu, dar cel putin nimerim parcul de distractii Edenland, cel mai mare de acest fel din tara, intr-adevar frumos. Pare ca toti copiii Bucurestiului sunt prin copaci! Tirolienele zbarnaie printre crengi cu “copii” de toate varstele (chiar toate!) atarnate de ele! Savurand racoarea padurii si zumzetul placut al distractiei generale, noi cautam un loc in care sa ne odihnim si sa mancam ce mai avem prin rucsaci. Dar, vorba lui Claudiu, trebuie sa avem grija unde ne asezam, sa nu ne trezim cu niste picioare in cap! Gasim un loc splendid, mai retras de la agitatie, cu doua mese si bancute in mijlocul unei mari de flori albe, gingase si inalte de 50-60 cm. Aici pasarile erau stapane, cu trilurile lor. Doi copii treceau din cand in cand prin aer de la un copac la altul, alunecand pe deasupra florilor,iar cateva fetite,

carora florile le ajungeau pana la brau, le culegeau foarte selectiv,

pe criterii doar de ele stiute, pe cele mai potrivite,

pentru a deveni buchetul perfect. Era o imagine pe care nu mi-am inchipuit-o niciodata, intr-adevar de eden.

Incet-incet ni se contureaza tot mai clar ca nu avem timp pentru restul obiectivelor pe care ni le propusesem a le vizita. Soarele ne batuse destul deja in cap, urmatoarele obiective nu aveau nici ele o adresa exacta ci doar una aproximativa, iar Serban tocmai ne marturisise ca si-a depasit deja recordul personal la distanta parcursa pe bicicleta vreodata. Cand am auzit asta, m-am panicat nitel, pentru ca mai aveam cel putin 24 de km de biciclit pana sa il lasam cat de cat in siguranta. Cu toate acestea, e foarte entuziast si dornic sa ne tinem de plan, adica sa vizitam cel putin bateria de la Tunari. Ne-a fost foarte greu sa il convingem sa nu mai mergem acolo! De fapt, nu cred ca l-am convins deloc, ci doar a acceptat necajit, la un moment dat, dupa multe negocieri esuate, ideea ca incheiem aceasta excursie fara vizitarea celorlalte obiective. Noi, insa, suntem convinsi ca asa este cel mai bine pentru toata lumea – si pentru Adrian, care trebuie sa fie acasa la o anumita ora, si chiar si pentru el, care a biciclit azi aproape dublu fata de maximul sau atins vreodata. Si chiar daca acum e plin de energie, stim ca va fi destul de obosit pana la finalul serii si nu e bine sa exageram. Iar din respect pentru interesul lui aratat fata de traseul initial, ii promitem ca facem impreuna, cu prima ocazie potrivita, si jumatatea de excursie neexecutata de data asta.

Cand am ajuns acasa, am aflat de la un prieten, Alexandru, care tocmai se intorsese de la bateria de la Tunari ca aceasta era inundata aproape de tot, apa avand cel putin 1 metru si jumatate adancime. Deci, chiar daca am fi ajuns acolo, tot nu am fi putut intra. E bine cateodata sa iti urmezi instinctul si sa reevaluezi la rece situatia. Asta am invatat-o noi destul de dureros pe propria noastra piele, in excursiile lungi pe bicicleta, traversand tara.

foto: Alexandru Baluta

Pe total, am facut jumatate de excursie (vizitand doar Mogosoaia, asa cum am si botezat de la inceput bicicleala asta), am descoperit locuri pe care nu le cautam si nu le-am gasit pe cele pe care le cautam, am cunoscut oameni buni, isteti si cu povesti de viata atat de diferite, dar toti purtand dorul unei armonii care sa implineasca viata. Si am ramas datori cu cealalta jumatate de excursie!

Pe data viitoare, prieteni!

Această prezentare necesită JavaScript.

Calea Crucii Neamului Romanesc, Ziua 1 – De la Bucuresti la Stefanesti.

Si a venit si ziua plecarii. Incepem o excursie-pelerinaj, cu bicicletele. O excursie, pentru ca facem ceva ce ne place la nebunie, si anume sa …

Calea Crucii Neamului Romanesc – Ziua Zero

Oare chiar nu am vorbit inainte despre asta? …

Calea Crucii Neamului Romanesc – In loc de prefata

Pana la urma, tot povestesc cum a fost in excursia – pelerinaj pe biciclete de la Bucuresti la Sighet. M-am tot abtinut, am facut doar

Calea Crucii Neamului Romanesc, excursie – pelerinaj pe biciclete, de la Bucuresti la Sighet, la inchisorile comuniste – ziua 3

Calea Crucii Neamului Romanesc, excursie – pelerinaj pe biciclete de la Bucuresti la Sighet, ziua 2

Ziua 2, de la Stefanesti la Campulung, judetul Arges.