Cinci zile de excursie cu bicicletele în Țara Lăpușului. Ziua 3.

A treia zi a excursiei noastre cu bicicletele în Maramureș, mai precis în Țara Lăpușului, nu a început cu dimineața. Cel puțin, nu cu dimineața devreme. Pentru că am fost suficient de obosiți încât să nu ne trezim decât pe la 8 jumătate. Și nici cu adunatul în jurul mesei nu ne-am descurcat prea grozav, astfel încât abia pe la 9 jumătate eram gata de mic-dejun. Deh, cam greu cu cinci fete somnoroase abia mijindu-și ochii în oglinda de la baie, abia mișcând periuțele peste dinți, abia târându-și picioarele cu ceva febră musculară până la bagaj, ca să aleagă în relanti hainele mai curate cu care să pornească și azi în căutarea frumuseții făcute de Dumnezeu și de ucenicii Lui, oamenii.

Pe masă, doamna Leșe, gazda noastră bună de la Pensiunea Aurica, ne-a pus toate bunătățurile, pentru toate gusturile: dulceață de căpșuni și de cireșe negre, zacuscă, vinete, brânză și ouă, lapte și cafea și ceai. Intâi de toate, cafeaua e atacată prima, în porții duble.  Și la final nu rămâne nimic în farfurii! Delicioase, toate lucrurile alea preparate în casă, cu drag, cu inspirație și cu umor, de către doamna Leșe!

Pornim la drum, urcându-ne pe șei cu un entuziasm o țâră cosmetizat. Totuși, suntem într-o excursie cu bicicletele în Țara Lăpușului, nu ne putem moleși, căci ar fi păcat să ratăm toate locurile și oamenii minunați care ne așteaptă azi. Prima vizită este la bisericuța din lemn de la Rogoz, monument UNESCO. Acolo, ghidul nostru ne tălmăcește cu răbdare înțelesul fiecărui lemn din structura ei, ne arată cum pătrunde raza răsăritului de vară în altar prin ochiul de fereastră meșteșugit anume, ne răspunde la întrebările ce ne vin pe buze buluc, după ce ochii ne cuprind, mirați, frumusețea și adâncul lucrurilor din bisericuță,

spuse prin picturi și obiecte de cult sau ornamentale. Cimitirul, atât de bătrân și de aproape de pragul bisericuței, pare a fi un prieten al sătenilor așezați deunăzi la masa de obște, în vremuri cu ecou și în ziua de azi.

Plini de liniștea atât de bogată a acestui loc ca un seif al neamului, ne punem iar roțile bicicletelor în mișcare, de data aceasta spre un om care este el însuși monument, istorie, artă și obiectiv turistic: meșterul popular Alexandru Perța – Cuza. Ne-am anunțat din vreme și suntem așteptați la atelierul lui. Ne întâmpină un personaj ca un spiriduș. Micuț cât un gând, vioi ca o glumă, cu ochii albaștri ca niște lacuri de munte strălucind de sub pălăria de paie. Și, mai ales, surprinzând prin barba albă, ca o sălbăticiune. O sălbăticiune blândă. Așa că prima reacție a fetelor noastre este să îl îmbrățișeze și să se joace cu pălăria lui ca un soare învechit, de parcă venisem în vizită la bunicul nostru cel drag. Puțin blocat de asemenea efuziuni, domnul  Perța se lasă înconjurat de zâmbetele noastre. Și de atâtea îmbrățișări, obrajii domnului Perța și halatul lui rupt și decolorat se scutură de rumegușul cald și proaspăt cu care tocmai se împodobiseră în atelierul de lucru.rsz_dsc_0624

Urcăm direct în muzeul domnului Perța. Muzeul este, de fapt, podul casei prolificului nostru meșter popular. Un loc ce ne izbește prin culoare, prin miros, prin bogăție, prin ordine și prin semnificații. Totul – lumină, icoană sau lingură – are culoarea mierii. Totul miroase a viață. Toate obiectele sunt frumos aranjate pe rafturi, pe măsuțe, agățate pe pereți. Lemn pe lemn, gânduri din lemn.

Sculptura reprezentând familia lui Mihai Eminescu stă alături de grupul de statuete care dau formă Albei ca Zăpada și celor șapte pitici. Tabloul “Înțelepții satului” împodobește același perete cu tabloul în care Nicolae Ceaușescu este făcut primul miner al țării, tablou pregătit acum zeci de ani pentru “Cântarea României”. Cănile și lingurile atârnă deasupra Maicii Domnului, care împarte spațiul pe același raft cu un grup de țărani în care bărbații, cu sumane și pălării, stau în picioare, iar femeile, cu năframe pe cap, stau în fața lor, puțin mai jos. Ca o fotografie de familie. Laic și religios la un loc.

  • Fetelor, vedeți grupul ăsta de mici statuete? Cum se numește, domnule Perța?, întreb eu.
  • L-am botezat “Revoluția”…
  • Da, seamănă cu ceva…, zic fetele.
  • Exact! Ieri, la mănăstirea Rohia, v-am spus să țineți minte sculptura de la intrarea în muzeul mănăstirii. De ce? Pentru că, uite, acum suntem în vizită la autorul ei!
  • Da, chiar, uite, e același stil! Dumneavoastră ați făcut și sculptura de la Rohia, domnule Perța?
  • Da, eu…

Și încep poveștile. Despre cum a devenit domnul Perța lucrător în lemn când el, de fapt, voia să se facă cioban. Despre barba lui de spiriduș și despre reîntregirea României. Despre ce înseamnă și ce valoare are icoana de vatră. Despre obiectele folosite în gospodăriile de acum 50 de ani, toate făcute din lemn. Despre artă. Despre simboluri. Despre troițele, cu zecile, făcute și duse peste hotarele noastre de acum, în teritorii locuite de români, să-i aline, să-i mângâie, să-i întărească în credință și în românism. Domnul Alexandru Perța – Cuza, singura persoană din România care a fost răsplătită de Academia Daco-Română cu titlul de Doctor, pentru arta și meștesugul său, fără să aibă studii universitare. Omul care vorbește cu lemnul.

Ne despărțim greu de acest om atât de simplu și atât de umblat prin lume și prin cotloanele sufletului nostru. Ne luăm la revedere de la el promițându-i și promițându-ne să revenim.

Cu cântec înainte, la propriu, căci Găbiță ne dă tonul, atacăm drumul spre următorul nostru obiectiv pe ziua de azi: muzeul în aer liber Florian, unic în țara noastră. Și când ieșim la drumul mare, fetele noastre dau glas unei probleme: le e foame! Ok, nu-i problemă, ne gândim eu și cu Claudiu – facem pauză într-un șanț, scoateți-vă merindele din rucsăcei și poftă bună! Fetele noastre sunt de acord cu pauza, cu șanțul, dar…care merinde? Că nu și-au luat nimic de mâncare pentru drum. Nu tu fructe, nu tu sendvișuri de la doamna Leșe, nu tu apă, nimic! Noi doi ne uităm mirați la ele: pe bune?? Noi nu obișnuim să mâncăm pe drum mai nimic, așa că nu ne-am luat decât niște nectar, dar ele, din ce am văzut zilele trecute, au un apetit serios când biciclesc. De aceea ne surprinde situația de față. În cazul ăsta avem următoarele variante:

  1. Cele înfometate peste măsură, care consideră că nu pot rezista de fel până la finalul zilei, pot face cale-ntoarsă la pensiunea Aurica.
  2. Ceilalți, care își pot amâna plăcerea unei mese îmbelșugate, așa cum ne-a obișnuit până acum gazda noastră, ne continuăm excursia pe biciclete. Iar ca să ne amăgim un pic foamea, punem la bătaie tot ce găsim consumabil în rucsaci: semințele noastre de floarea soarelui și niște alune, un codru de pâine și niște roșii, firește, de la Isabela.

După câteva ezitări, fetele noastre hotărăsc toate să continue drumul alături de noi, îmbărbătate de speranța oferită de Isabela:

– Poate găsim pe drum vreo plăcintărie, că aici e zona în care se fac niște plăcinte grozave!

Nu ne-a lăsat sufletul să le tăiem din rădăcină această speranță, în condițiile în care ea era singurul factor ce le mâna înainte…

Decizia odată luată, pornim spre muzeul Florian. Drumul frumos, asfaltat, se urcă în fața noastră pe niște serpentine cam solicitante. Din când în când, o auzim pe Isabela zicând:

– Așa sunt de bune plăcintele alea! Ce bine ar fi să găsim o plăcintărie! Ajută-ne, Sfântă Fecioară Maria!

Asta, până când ne păstrăm cât de cât în formație, că pe urmă eu și Găbiță rămânem în urmă de tot, răsuflând greu… Și ce crezi că ni se întâmplă? Ne depășește o mașină. Așa, și ce dacă?, o să spui. Păi da, dar imediat pe urmă mașina asta se oprește în fața noastră. Așa, și ce dacă?, o să spui tu din nou. Păi da, dar nu era o mașină oarecare! Era o mașină în care se aflau 4 prieteni de-ai Gabrielei, din Vaslui, porniți în concediu prin țară! Ce probabilitate era să se producă această întâlnire aici, pe serpentinele fierbinți și semi-pustii ale Țării Lăpușului?!… Găbiță, când ajunge la mașină, zice scurt:

– Bună! Aveți mâncare?

Nu pierde deloc timpul fata asta!

Prietenii cu pricina zic “Da!”, se dau jos din mașină, se îmbrățișează tangențial de bună vedere cu Găbiță și acolo, pe șanț, își scot toată rezerva de mâncare și o împart cu generozitate cu Găbiță! De bucurie, Găbiță o lasă pe Maria să facă o tură scurtă cu bicicleta ei, așa, ca o primă doză gratis de drog, să îi facă poftă de o excursie pe biciclete adevărată. Urmează a doua rundă de îmbrățișări, de la revedere de această dată, și pornim cu energie sporită să îi ajungem din urmă pe ceilalți. Găbiță nu contenește să zică:

– Asta se datorează încrederii și rugăciunilor Isabelei, altcumva nu îmi explic!

După câteva curbe îi vedem pe ai noștri așteptându-ne, căci urmează să lăsăm asfaltul și să facem stânga pe o cărare ce, conform unui indicator-statuie, ne va duce la muzeul Florian.

– Bicicliști cucuieți, / Ușa să o descuieți, / Că v-aduce Gabi vouă / Ciocolată, pâine, ouă!

Printre îmbucături grăbite, pofticioase și flămânde, îi punem pe toți la curent cu întâmplarea noastră, explicând sursa acestor alimente ce se mută cu viteză din rucsacul Gabrielei în stomacurile fetelor. Cu foamea potolită, avem timp să fim și recunoscători prietenilor Gabrielei și energiei pozitive a Isabelei.  Apoi ne afundăm în pădure. Nu mergem mult și în fața noastră se deschide o poiană plină de lumină și de statui de tot felul. Acesta este muzeul Florian, în care sculpturile artiștilor amatori sunt expuse în aer liber. Unii dintre noi se așează la odihnă la umbra pădurii, ceilalți mergem să interogăm statuile, să vedem ce ne spune fiecare. Și uite așa ajungem să dezmierdăm un balaur, să stăm la taclale în poalele unui bunic înțelegător și să ne facem o poză-triptic cu ramă de piatră.

Drumul de întoarcere e ușor, că e la vale, și îl străbatem ca săgeata, cu gândul la masa ce ne așteaptă la pensiunea Aurica. rsz_dsc_1024_2

Doamna Leșe nu ne dezamăgește nici în această seară, ospătându-ne cu bunătățuri care mai de care. Dar cel mai tare ne impresionează un gest pe care îl face dânsa: știind că unii dintre noi ținem post, își face timp să ne pregătească două feluri de sărmăluțe – și cu carne, și fără carne. Asta în condițiile în care doamna Leșe este prinsă până peste cap cu organizarea nunții fiului ei, ce se va întâmpla în 3 zile de la plecarea noastră. Îi mulțumim mișcați de efortul și gândul pentru noi. Da, doamna Leșe este genul de om care nu promite mai mult decât poate oferi, dar oferă mai mult decât promite.

După câteva povești, ne ducem la culcare. Mâine urmează o altă zi din excursia noastră pe biciclete, alte drumuri, alte locuri și alte experiențe. Poți fi mai bogat de atât? Dacă mă întrebi pe mine și pe prietenii mei de bicicleală, cred că știi deja răspunsul.

Noapte bună!

 

Anunțuri

Cautandu-l pe Richard, partea a 2-a

„Cautandu-l pe Richard” are si partea a 2-a!

Dupa ce saptamana trecuta l-am gasit pe Richard doar in amintirile satenilor de la crasma din Padureni, continuam cautarile si duminica asta. Prima oara l-am cautat cu bicicletele. A doua oara plecam cu masina, pentru ca noul indiciu locativ e prea departe. Daca nu Il gasim nici acum, urmeaza avionul?…
Cautandu-l, deci, pe Richard Proctor, englezul indragostit de Romania, ne apropiem dersz_dsc_5642 Gherla si lasam asfaltul in urma. Peisajul se schimba brusc, pentru ca drumul de tara cat un fir de ata se rostogoleste din ghemul orasului in contra firii, urcand dealuri. Dealuri ca niste valuri. Unul, si inca unul mai mare in spate, apoi unul si mai rotund, si mai inalt. Surfing cu masina! Gropi, sa ne ajunga. Enervante din pozitia de sofer, dar mult mai acceptabile din perspectiva biciclistului. Si tot leganandu-ne noi pe coame de dealuri-valuri, imi vine un gand: “Mai, sa stii ca Richard asta isi alege asemenea locuri, superbe, nu-i vorba, dar retrase in ultimul colt de lume, pentru ca n-are chef de vizite. Drumul pana la el e un mesaj: Keep out! Unde, Doamne, iarta-ne, mergem noi sa deranjam omu’?!“
Noroc ca mie gandurile imi vin rar si trec repede. Prin urmare, ne continuam leganatul pe dealuri-valuri, spre satul in care speram sa il gasim pe Richard.
Ne place satul. E mic, intr-o vale inconjurata de coaste rotunjite, gata sa erupa verdele primaverii spre norii rsz_dsc_5636alb-albastri. Si ce e diferit fata de alte sate de deal pe care le-am vazut noi, este ca pare foarte compact. Casele, destul de ingrijite, stau una langa alta, ca niste prietene. E o caldura anume, o intimitate solida, ce iti da sentimentul ca poti avea incredere si te poti baza pe aceasta comunitate.
Si cum nimic nu este intamplator, in cale ne iese preotul. Ne oprim, salutam, spunem pe cine cautam. Preotul, un barbat a carui tinerete contrasteaza cu vesnicia scursa pe ulite din cerul albastru si de pe dealurile-valuri, ne indruma cu o voce ca un zambet: “Aaaa, Richard! A treia casa pe stanga, cea micuta!”
Mica, intr-adevar. De cat spatiu are nevoie un om in mod obisnuit? De o camera in care sa doarma si sa manance. Atat e casa lui Richard. Fix cat are nevoie. Am intrat in curte, salutand cu voce tare, chiar daca nu vedeam pe nimeni: “Buna ziua!” A iesit pe usa, cu o privire intrebatoare. Noi am uitat ca el nu stie ce s-a intamplat pana acum, ca vorbim de el si il cautam de 2 saptamani, asa ca ne uitam la el bucurosi ca il vedem in carne si oase:
– Ce bine ca v-am gasit!
“Really?!, pare sa zica body language-ul lui, oprindu-se pe loc sceptic si tintuindu-ne cu privirea. Atunci ne hotaram sa ii explicam ce cautam noi in viata lui. Ca venim din Cluj. Ca am auzit de el de la televizor si din articole de revista si de pe internet. Ca ne place libertatea si stilul lui de viata. Ca avem un mare lucru in comun – dragostea fata de satul romanesc. Ca avem un hobby in comun – biciclitul. Ca …
Richard se mira din ce in ce mai tare, pare ca ne urmareste ideile mitraliate la foc continuu si ne intrerupe deodata, agatandu-se de prima idee:
– Dar nu ati venit din Cluj pana aici doar pentru mine, nu-i asa?
– Ba da!
Intinde bratele in lateral, face ochii mari, se inroseste la fata si intreaba, inca nehotarat daca sa se sperie sau sa fie magulit:
– Dar sunt eu atat de special?…
– Da!, ii zicem noi tare, fara darul de a-l linisti, totusi. Ne primiti sa stam putin de vorba?
– Casa mea e un dezastru. Dar am o idee: mi-e sete! Hai la bar!
Perfect! Richard are cheile barului, pentru ca acesta e in grija lui cat proprietarii lipsesc. Ne pune in pahare bere, Coca-Cola si iesim la aer curat, sa stam de vorba. Odata ce surpriza trece, Richard ni se descopera a fi un om de un umor aparte. Limba romana ardelenizata si cu accent de Yorkshire are un farmec total. Daca adaugi aspectul boem, vocea calda, atitudinea degajata si prietenoasa a acestui om care sta la taclale cu noi pe scara de ciment a barului, acoperita cu un pled, cu o bere in mana si cu multe idei sub fruntea libera, iti imaginezi un pic cum ne simteam si noi. Norocosi ca petrecem un timp cu el!
Vorbim, povestim, radem, intrebam, aflam. Richard e un idealist, un om care a venit prima oara in Romania in 1995 ca voluntar pentru o misiune de caritate / educatie si s-a indragostit de Romania atat de tare, ca in anul urmator se stabileste definitiv aici. Si sufera pentru agonia satului romanesc. E un artist, trecand prin jonglerii la circ, prin teatru si prin concerte de muzica medievala si irlandeza. Mai tarziu, cand i-am ascultat muzica, am ramas fermecati de vocea lui profunda si de maiestria interpretarii la chitara. A fost un WOW! Dar el, “prost si falit”, dupa cum se autocaracterizeaza mucalit, nu se pricepe sa isi vinda CD-urile. Le daruieste!
Vorbim, radem, povestim. Ne povesteste despre etapa de profesor de literatura engleza la Universitatea Babes-Balyai din Cluj Napoca. Ii vorbim despre planurile noastre. Ne povesteste cum se calculeaza uneori tichetul de tren pentru bicicleta, in functie de orice si in final lasa naibii de socoteala, tot ce conteaza e cat ai cash in buzunar. Ii spunem despre satul din Apuseni. Ne arata casele goale, ramase fara oameni, de pe ulita.
Apar si proprietarii barului. Dupa o alta runda de surpriza fata de vizita noastra, suntem condusi in casa si aici, in fata unui pahar de vin din coacaze si a unor prajituri delicioase, continuam povestile, alaturi si de familia Cadar – oameni harnici si frumosi. S-au mutat de un an din oras aici, in acest sat ca o tacrsz_dsc_5638ere bogata, impreuna cu doi dintre copiii lor, pentru ca si-au dat seama ca viata trebuie sa aiba un alt ritm, o alta masura. Si sunt fericiti.
In acest sat linistit ne umplem de energie. Cunoastem niste oameni minunat de normali, impartasim povesti, facem planuri impreuna si ne bucuram ca ne-a randuit Dumnezeu sa ne cunoastem. Intr-un final ne despartim si pornim spre casa, imbogatiti sufleteste. Ne vom intoarce acolo, pentru ca este bine. Si va vom duce si pe voi, pentru ca avem de ajutat, de cantat, de invatat!

 

Despre cum l-am cautat pe Richard prima data puteti vedea aici:https://excursiicubicicleta.wordpress.com/2016/03/09/cautandu-l-pe-richard/

Bucuresti-Comana-Calugareni-Bucuresti

  1. O intalnire care trebuia sa fie

22 februarie 2014. Vreme ploioasa, innorata, dar noi cu chef de duca. Cu bicicletele. Unde? Nu stiam. Ne-am infofolit bine, am luat bicicletele in carca, am iesit din casa si Continuă lectura