– Magda, cumpără-ne și nouă bilete, că plecăm acum de acasă !
Așa a început dimineața excursiei cu bicicletele pe Mureș în sus, în zona Clujului și Aiudului, din 7 și 8 mai 2016. Cei care m-au sunat erau Alex și Iulia, iar noi (Claudiu, Sorin, Denisa și cu mine) eram deja în gara Clujului. Și mai erau doar 8 minute până la plecarea trenului nostru spre Războieni.
La ghișeu ne întâlnim și cu Alexandra, domnișoara cea nouă în trupă și care zice că e începătoare, drept pentru care avem ceva emoții pentru cum se va descurca în prima ei excursie pe biciclete de 2 zile, în Transilvania, pe un traseu nu neapărat dificil, dar lung în a doua parte a excursiei. Încă sperând (optimistă incurabilă ce sunt!) că Alex și Iulia ajung în timp util, deși vocea rațională îmi zice că nu au cum, cumpăr bilete pentru toată lumea și pentru toate bicicletele și cerem sfatul “nașului” unde să ne punem cel mai bine bicicletele. Omul, cu o seriozitate demnă de orice rol de comedie, ne spune să le legăm de ultimul vagon… și așa ne-a ținut până la Războieni, într-o conversație în care ne lua câteva secunde până să ne dăm seama dacă a fost o glumă sau nu. Erau glume toate, omul era tare simpatic!
Imediat cum terminăm de urcat bicicletele, trenul fluieră și se pune în mișcare. Mă uit lung pe peron să îi văd alergând pe Alex și pe Iulia până când dispare din aria mea vizuală și ultima umbră de gară de Cluj… Trimit un SMS către Alex: “Am plecat”. El îmi răspunde: “L-am scăpat”. “Really??!!”, zic eu cu voce tare, de se uită ceilalți la mine toți deodată. Și îmi mai trimite un SMS, cum că au luat bilete pentru trenul următor și ne ajung din urmă. Ok, zicem noi, încă neîncrezători că ne vom mai vedea în acest weekend.
În tren ne împrietenim unii cu alții la un pahar de unică folosință de cafea caldă din termosul de acasă, tocmai bună să ne mai trezească și să ne dezlege limbile. Alexandra mai mult tace și zâmbește cu tot cu ochii ei albaștri. E bine. Deocamdată suntem 3 fete și 2 băieți. Suntem nerăbdători să încălecăm pe șei și să pedalăm, așa că stăm cu ochii pe ceas, evaluând timpul rămas până la Războieni. Trece pe acolo și “nașul” și ne zice că mai sunt 3 stații. Ne relaxăm. Nu știu de ce. De parcă ne-ar fi spus că mai sunt 3 ore. Așa că noi, fetele, ne luăm de povești și nici nu observăm când băieții dispar din compartiment și trenul se oprește. Auzim numai deodată un răcnet ferm, bărbătesc, de un soț (nu mai știu al căreia dintre noi) iritat, din capătul vagonului:
– Fetele!!
Nu vă spun cât de iute ne-am trezit din starea aia parcă de transă, cum ne-a pierit brusc zâmbetul liniștit rămas pe fețe de la ultima glumiță, cum ne-am înșfăcat din zbor bagajele și ne-am repezit pe ușa compartimentului, toate trei deodată, ca în filmele cu Stan și Bran. Noroc că suntem toate subțirele și am avut loc, nu am rămas înțepenite în cadrul ușii. Când am ajuns pe peron, băieții terminau de descărcat bicicletele și imediat trenul se și pune în mișcare. Așa e în viață: unii nu prind trenul, alții uită să mai coboare din el !
Carevasăzică, Războieni. Începem o bicicleală lejeră, în relanti, cu gândul că tre’ să mergem încet, să le dăm timp lui Alex și Iuliei să ne ajungă din urmă, cu următorul tren. Respirăm adânc și rar, pedalăm la fel, ne umplem timpanele de ciripit de păsări sau, după caz, de croncănit de ciori – chiar lângă gară era un pâlc de copaci care nu aveau atâtea frunze câte ciori se domiciliaseră în el și făceau o gălăgie à la Alfred Hitchcock. Și pe când pedalăm noi domol, numai că o văd pe Iulia venind din sens opus.
– Numai până aici ați ajuns?, ne întreabă ea, mucalit.
Apoi apare și Alex. Ei, da! Asta da, surpriză! Dublă! Și că au venit până la urmă, și că au ajuns înaintea noastră! Au venit cu un microbuz, nu cu trenul. Super tare! Acum, că suntem în formație completă, putem merge parcă și cu mai mult spor și cu mai multă voie bună spre primul obiectiv al zilei: castelul Teleki din Uioarea de Sus. Așa spor și atâta voie bună, că trecem de el cu vreo 2 km. Normal, trebuie să ne întoarcem. Dar ne place, că peisajul e fain! Și totuși, castelul Teleki rămâne nevizitat, pentru că nu putem trece de localnicii care ne interzic accesul – cică trebuie să avem țidulă de la Primărie… Oamenii ăia mi s-au părut foarte traumatizați, nu știu exact de ce sau de cine.
Cu ochii în pământ, făcându-și de lucru când îi intrebi ceva, îți răspund cu “Nu”, “Nu știu”, “Nu e voie”…Mi se face milă de ei. Numai un nene, care se încadrează într-o tipologie pe care o să o recunoașteți imediat când o să vă uitați la film, are curaj să intre în vorbă cu noi. Simpatic, până la un punct. Și iar mi se face milă…
Ok, pauza de mâncat un sendviș și de băut o gură de apă, uitându-ne caraghioși, de la depărtare, la zidurile castelului care începe să se ruineze, se termină și ne continuăm drumul. Rămâne senzația de ciudat pe care am simțit-o acolo. De parcă ne aruncase cineva în trecut, într-o epocă de teroare, de sărăcie cruntă și de totală ignoranță. Iar imaginea oamenilor care își lucrau în tăcere grădinile aflate chiar lângă zidurile castelului contribuie și ea la această senzație.
Ne întoarcem deci pe drumul vălurit, căci avem ce admira: un snop de maci albi, un fluture cu marginile aripilor înmuiate în portocaliu, un peisaj bogat ondulat, ca buclele unei mirese proaspăt aranjate pentru nuntă.
Vremea e însorită și călduță, perfectă pentru bicicleală. Pe alocuri traversăm fâșii de aer mirosind a flori, a soc, a miere caldă. Și apoi, după o curbă ni se dezvăluie un deal în vârful căruia se pare că și-au dat întâlnire toți norii cei negri ai nopții. Când simțim și câțiva stropi pe piele, ne oprim și ne împachetăm fiecare cu hainele de ploaie din dotare, sperând să treacă repede răpăiala. Pelerina mea e în rucsacul lui Claudiu, Claudiu pe care îl văd că se desprinde de noi și o rupe la un uphill supărat, ajungând în câteva secunde prea departe pentru a mai auzi strigătul meu:
– Claudiuuuu, vreau pelerinaaaaa, că plouăăăăăă!
Altă șansă decât să îl ajung și să-mi iau singură pelerina din rucsacul lui nu am, așa că dau și eu tare din pedale, la deal. Mai încolo înțeleg și eu raison-ul sprintului lui, când văd că ne face semn să ne grăbim și să ne adăpostim cu toții într-un refugiu de autobuz. A găsit / apărut acest refugiu în calea noastră fix la țanc, nu era nimic altceva de adăpostit nici mai în deal, nici mai la vale, iar ploicica s-a transformat repede în cea mai mare aversă cu 
grindină pe care am văzut-o vreodată. Am stat, cred, vreo oră acolo, ascultând înfiorați zgomotul potopului și ciripiturile speriate ale unor pui de vrabie din cuibul de sub acoperișul adăpostului, măsurând în palmă boabele de grindină din ce în ce mai mari și bucurându-ne că suntem în siguranță aici, în adăpost. Temperatura a scăzut brusc și mult, așa că a trebuit să ne luăm toate hainele groase pe noi. Și tot ce era uscat a devenit valoros ca aurul. Picăturile de ploaie cădeau pe asfalt tot mai grele, mai grase, mai pline, spărgându-se în explozii lichide ca niște vulcani de apă.
Curând, pe șosea s-au făcut șuvoaie de apă care curgeau nervos în valea de unde veneam, cărând cu ele un strat de grindină. Până la urmă, o pătură groasă de grindină a acoperit totul. Înghesuiți în adăpost, priveam afară, mirându-ne într-una de amploarea fenomenului. Nici mașinile nu se puteau deplasa în voia lor, în siguranță. Stratul de gheață avea acum peste 10 cm înălțime și vedem deodată pe șosea un plug,
tăind cărare lată prin el. În urma lui însă, grindina deasă acoperea din nou drumul.
Tot fenomenul era în rafale: ploua și cădea grindina tare, se mai potolea, iar când scoteam nasurile afară și ne făceam curaj să pornim mai departe, începea iar, cu tărie. Jucându-se așa cu noi, vremea ne-a ținut prizonieri în adăpost. În acest timp, Părintele Sabin, gazda noastră din această seară, ne tot suna, întrebând ce e cu noi și cum ne descurcăm, pentru că și acolo, la Băgău, era rupere de nori cu grindină. Îi mulțumeam pentru grijă și ne gândeam că rugăciunile lui pentru noi au fost ascultate, căci, sincer, dacă ne prindea grindina asta pe drum deschis, nu știu ce am fi făcut.
În cele din urmă cerul s-a ușurat și stihiile văzduhului s-au cumințit. Când ieșim din adăpost, șovăitori, mirați de ce am văzut până acum și de urmările forței dezlănțuite a naturii, suntem surprinși de aerul extrem de limpede și de curat din jur.
Suntem parcă în interiorul unui cristal. Culori foarte, foarte vii, miros foarte proaspăt, vizibilitate de diamant până la marginile cerului. Iar din asfalt, din pământ, din pâlcurile de pădure și din stratul grunțuros de grindină ies aburi. Crănțăne grindina sub roțile bicicletelor noastre. Tăiem aburii cu cauciucurile. Despicăm încet șuvoaiele de apă. Rulăm în tăcere, să nu stricăm curăția aerului. Așa ajungem la bisericuța de lemn de secol XVIII de la Șpălnaca. Nu era în plan, dar dacă tot eram prin zonă!… Ascunsă bine de vegetație, stă cuminte și își poartă blestemul de a fi “onorată” cu titlul de monument
istoric de categoria A, ceea ce înseamnă, în teorie,
că repararea ei e de maximă urgență, dar în practică e amânată până nu mai e nevoie. Pentru că ne “prețuim” istoria și străbunii care au muncit, luptat și s-au înțelepțit ca să ne transmită nouă ceea ce noi nu vrem să primim: o țară incredibilă.
Continuăm să ne apropiem de Băgău, făcând pauze de poze în fața dealurilor verzi, dar cu creștetul acoperit de grindină. “Pauze” pare să fie un cuvânt-cheie, pentru că, dacă aș fi făcut și eu așa (în loc să pozez din goana la vale a bicicletei), aș fi evitat căzătura ce a urmat… Uitându-mă din mers prin aparatul de fotografiat să încadrez cât mai bine imaginea prietenilor mei care zburau cu bicicletele pe drumul șerpuitor, nu am văzut cele două șanțuri care traversau șoseaua… Așa că am zburat și eu frumos prin aer, am dat cu mine cu poftă de pământ și am rămas lipită de asfalt ca timbrul de scrisoare. În clipa în care m-am pocnit sec cu casca de asfalt, mi-am dat seama că încă mai trăiesc datorită ei. Prima (și sper și ultima!) mea căzătură cu bicicleta. Sfat: nu glumiți cu purtatul căștii! Mie mi-a ținut creierii la un loc, în cap. De vânătăile de tip “Breaking news” (așa mi-a zis mai târziu o prietenă, că nu a mai văzut așa ceva niciodată, exceptând știrile de la ora 5 extinse pe 24 de ore, când nu știu ce vedetă își arată urmele bătăii încasate de la iubitul de moment) nu am scăpat, și nici de efectele căzăturii – respirat în reprize și cu intermitențe, interzis la sughiț, râs, mișcări vioaie și orice altceva presupune activarea mușchilor abdominali și mișcări ale cutiei toracice.
Bun, după ce m-au adunat prietenii și soțul din dotare de pe jos, am învățat din nou să respir și am mulțumit lui Dumnezeu că nu mi-am rupt nimic, pedalăm din nou. Ploaia se răzgândește și vine cu noi tot restul drumului, vreo 3 km. În cele din urmă, “puțintel” cam jilavi, ajungem în casă de oameni: familia Părintelui Sabin din Băgău. Suntem puși repede pe un program de refacere, adică ne întindem toate hainele și încălțările ude pe uscătorul care ocupă aproape tot holul casei și pe / sub caloriferele încinse și apoi suntem și noi încălziți cu un ceai fierbinte de ghimbir și mentă absolut demențial și cu niște plăcinte cu brânză și cu carne delicioase, făcute de frumoasa, tânăra și hărnicuța noastră gazdă, preoteasa. Dar nu apucăm să ne moleșim, că Părintele Sabin ne adună și ne trage după el afară, să ne arate comorile lui: bisericuța de lemn de secol XVII și biserica cea nouă. Ascultăm și privim. Lemn, picturi, fragmente de istorie, bucăți din noi, amintiri, vieți închinate lui Dumnezeu și oamenilor.
Părintele Sabin ne descrie cu voce caldă și calmă lumea lui: o lume de iubire, de înțelegere, de acceptare a celuilalt și de lăsare Lui Dumnezeu a sarcinii de a îndrepta ceea ce depășește aceste concepte. O lume pe care ne invită să ne-o asumăm și noi, oriunde am fi. Cuvintele lui mă vor urmări și în restul acestei seri, dar și în zilele următoare. Și mă bucur că le-am înregistrat, pentru că le pot asculta din nou atunci când am nevoie să mă liniștesc. O oază de calm și iubire, la pachet.
Când ne întoarcem spre casa parohială, vedem în curte un ceaun mare de tot. Sub el arde roșu-gălbui un foc hotărât, iar deasupra lui se cerne ploaia.. Apa și focul, două elemente vitale ale vieții, contribuie la crearea hranei noastre de mai târziu: un mult-așteptat gulaș!
Dar de aici începe o altă poveste. Căci toată ziua și toată seara au fost parcă o poveste. Să fie adrenalina noastră de vină, activată de bicicleală? Poate. Dar eu cred că natura, în toate formele pe care le-am văzut până acum, și mai ales oamenii cu care am călătorit și la care am ajuns. Și mi se rotunjește în gând și în suflet un singur cuvânt, plin: Mulțumesc!
Așa arată fericirea.
Va invitam sa vedeti si:
– filmul primei parti https://youtu.be/vycgzp8WWOc
– filmul partii a doua https://youtu.be/7PSEXvAoaF4
– filmul partii a treia https://youtu.be/vzHod8DKb2M
. O expunere a forței distrugătoare a naturii, din care se creează ceva nou – un peisaj straniu. Pământul răsuflă cu aburi străvezii, liniștit acum, după loviturile de gheață încasate. Vălătuci de aburi albi mângâie trunchiurile ude ale copacilor. Se agață de crengile de jos și se ridică încă un pic. Mă uit în față și văd că primii dintre noi pătrund și se dizolvă ușor în ceața alburie. Claudiu zice:
le-a executat prima oară la horele din sat, de costumele populare și de pofta de viață, de cântec și de joc a acestor bărba
ți mândri ca brazii, cu ochi senini ca cerul de vară și vorba legănată în povești din alte vremuri. După ce își fac milă de noi și ne lasă să ne tragem sufletul de atâta admirație, mâncăm alături de ei, de ghizii noștri și de întreaga familie a Părintelui, gulașul pregătit în curte și completat cu niște murături irezistibile. E o atmosferă incredibilă, ca într-o arhaică și bună comuniune, cu povești și râsete și copii. Ceva ce simțim că am pierdut, fără să știm că ne construiește, că am avut cândva.
Gherla si lasam asfaltul in urma. Peisajul se schimba brusc, pentru ca drumul de tara cat un fir de ata se rostogoleste din ghemul orasului in contra firii, urcand dealuri. Dealuri ca niste valuri. Unul, si inca unul mai mare in spate, apoi unul si mai rotund, si mai inalt. Surfing cu masina! Gropi, sa ne ajunga. Enervante din pozitia de sofer, dar mult mai acceptabile din perspectiva biciclistului. Si tot leganandu-ne noi pe coame de dealuri-valuri, imi vine un gand: “Mai, sa stii ca Richard asta isi alege asemenea locuri, superbe, nu-i vorba, dar retrase in ultimul colt de lume, pentru ca n-are chef de vizite. Drumul pana la el e un mesaj: Keep out! Unde, Doamne, iarta-ne, mergem noi sa deranjam omu’?!“
alb-albastri. Si ce e diferit fata de alte sate de deal pe care le-am vazut noi, este ca pare foarte compact. Casele, destul de ingrijite, stau una langa alta, ca niste prietene. E o caldura anume, o intimitate solida, ce iti da sentimentul ca poti avea incredere si te poti baza pe aceasta comunitate.
ere bogata, impreuna cu doi dintre copiii lor, pentru ca si-au dat seama ca viata trebuie sa aiba un alt ritm, o alta masura. Si sunt fericiti.