Excursie cu bicicletele la poiana narciselor de la Saca. Partea 2-Putin pushbike!

In 25-27 mai 2016 am pornit din Cluj intr-o excursie cu bicicleta care s-a dovedit pana in final absolut fabuloasa. Obiectivul principal al acestei excursii cu bicicleta era vizitarea rezervatiei naturale de narcise din Muntii Rodnei, varful Saca. Dar pana sa ajungem acolo, am petrecut alte momente superbe. Unul dintre acestea, de neuitat, se datoreaza prietenilor nostri Denisa si Sorin, care ne-au facut o surpriza si ne-au dus intai la rezervatia naturala „La Saratura”, din Blejanii de Jos, judetul Bistrita Nasaud.

 

Si asa a trecut prima zi. Ne-am cazat in cabanuta de la Anies si ne-am pus la odihna, caci aveam planuri mari pentru a doua zi! Cand, dis-de-dimineata, ne-am urcat pe biciclete si am pornit prin padure, spre Varful Puzdrele din Muntii Rodnei. Ne-am urcat noi pe biciclete, dar nu pentru mult timp, asa cum o sa vedeti in filmuletul de mai jos. A fost un pushbike intens si lung, dar peisajul si calatoria au meritat totul.

Speram sa va placa si, mai ales, speram sa veniti cu noi data viitoare! Urmariti-ne activitatea pe site-ul nostru, http://back-to-bike.ro, unde facem publice programarile si descrierile evenimentelor / excursiilor cu bicicleta organizate de noi (http://back-to-bike.ro/evenimente)

 

 

Anunțuri

Festivalul trandafirilor – excursie cu bicicleta la Ciumbrud, Transilvania

Oare cum o fi sa biciclesti in aerul parfumat de trandafiri si sa vezi un camp plin cu asemenea roze? Te invitam sa avem impreuna aceasta experienta, intr-o excursie cu bicicletele de 2 zile in Ciumbrud, langa Aiud, Transilvania. Pe langa trandafiri, vom vedea si alta frumusete: rezervatia naturala Taul fara Fund, cu patul sau de muschi crescut peste luciul lacului adanc de nu i-a dat nimeni inca de capat.
 
Citeste cu atentie detaliile acestui eveniment aici http://back-to-bike.ro/evenimente si, daca ti se potriveste, inscrie-te pe formularul de contact si hai cu noi!
 
Te asteptam sa ne vedem in curand. Pana atunci, roti invartite sa ai!

Doneaza

Dragi prieteni, va place ceea ce ne zbuciumam noi sa facem? Va plac povestile si pozele de pe blogul https://excursiicubicicleta.wordpress.com ? Va plac obiectele unicat si facute manual din componente de biciclete de pe pagina de facebook Obiecte din biciclete? Va plac filmele, pozele si traseele de pe site-ul http://back-to-bike.ro ? Toate le facem pentru a duce la bun sfarsit proiectele Asociatiei Back to Bike, proiecte legate de pastrarea traditiilor si cicloturism.
Si daca va plac toate acestea, ati vrea sa contribuiti la implinirea proiectelor noastre? E simplu: reorientati cei 2% din impozitul pe venit catre noi. Si nu stiu daca ati aflat, dar noi, Asociatia Back to Bike, avem o oferta unica pe piata: ca multumire pentru acest gest, veti avea parte de o surpriza (placuta 🙂 ) cand veti veni intr-o excursie organizata de noi ! Detalii gasiti pe site, http://back-to-bike.ro/doneaza. Completati formularul, trimiteti-ni-l si sprijiniti reinvierea traditiilor romanesti!

Va multumim si va asteptam in excursii cu bicicleta!
Echipa Back to Bike, adica

Magda si Claudiu Creosteanu

Excursie cu bicicletele la poiana narciselor de la Saca. Partea 1: rezervatia naturala „La Saratura”

In 25-27 mai 2016 am pornit din Cluj intr-o excursie cu bicicleta care s-a dovedit pana in final absolut fabuloasa. Obiectivul principal al acestei excursii cu bicicleta era vizitarea rezervatiei naturale de narcise din Muntii Rodnei, varful Saca. Dar pana sa ajungem acolo, am petrecut alte momente superbe. Unul dintre acestea, de neuitat, se datoreaza prietenilor nostri Denisa si Sorin, care ne-au facut o surpriza si ne-au dus intai la rezervatia naturala „La Saratura”, din Blejanii de Jos, judetul Bistrita Nasaud. Nu am inteles de ce au vrut neaparat sa ne intalnim pe drum si sa ii culegem de pe traseul spre Anies, locul nostru de cazare, decat atunci cand am vazut minunatiile ce ni le-au aratat. Multumim tare, prieteni!

Filmuletul facut la locul faptei, adica in rezervatia naturala „La Saratura”, este aici:

Speram sa va placa si, mai ales, speram sa veniti cu noi anul viitor, cand vom merge din nou in excursie cu bicicleta la narcisele de la Saca!

 

Pe Mureș în sus – excursie cu bicicletele în Transilvania, zona Cluj și Aiud, partea a 2-a

– Vreți să mergeți la Tău?

Așa continuă seara de 7 mai 2016, seara în care am ajuns la gazda noastră din Băgău, Părintele Sabin, într-o excursie cu bicicletele în Transilvania, în zona Clujului și Aiudului. La poartă ne așteaptă 4 prieteni ai Părintelui Sabin, ce ne vor fi ghizi spre rezervația naturală Tăul fără Fund (domnul Neluțu, domnul Ghicu și doi flăcăi). Excursia noastră de două zile pe biciclete între Cluj și Aiud prevede și vizitarea acestei rezervații naturale, care cuprinde un ansamblu de lacuri în pădurea ce începe la câteva case mai sus de casa parohială în care suntem cazați. Deci, da! sigur că vrem să mergem! Dar avem o problemă:  încălțările noastre se resimt total după ploaia pe care am traversat-o până în această etapă a excursiei noastre pe biciclete și sunt prea ude pentru a le mai folosi în seara aceasta. așa că preoteasa și fina ei fac chetă și ne aduc imediat de prin sat cizme de cauciuc! Măsurile sunt variate, să acopere o gamă cât mai largă de numere. Așa se face că eu, care port 36, nimeresc o pereche 37, altii, cu 39, cred că au capatat și 42. Dar ne bucurăm și ne amuzăm ca niște copii care au primit jucării noi! Și, mai ales, uscate!  Acum, da!, putem merge la Tău!

rsz_dsc_6110

Plecăm pe un soare vesel, dar ne luăm cu noi și ceva de ploaie, pentru că, din experiența zilei de azi, știm că atunci când scoatem noi nasul afară din vreun adăpost, începe ploaia. Il luăm cu noi și pe Gabriel, feciorul cel mai mare al Părintelui Sabin, gazda noastră din Băgău. E prima dată în viața lui (are 5 ani întregi!) când merge la Tău și e foarte bucuros de asta.

Câteva case mai sunt până în buza pădurii. Începem să urcăm și imediat pădurea ne înghite între crengile ei. Ne dăm seama de ce vreme a fost și aici după covorul de grindină amestecată cu frunzele proaspete. E foarte ciudat să vezi atâta grindină în pădure, îți închipui că acoperișul format din crengi și frunze este suficient de puternic să protejeze pădurea de o asemenea violență, dar uite că grindina străpunge acest acoperiș și, mai mult de atât, trage după ea frunzele vii ce îi stau în cale și se amestecă pe pământ cu ele. E un măcel în alb și verdersz_dsc_6096. O expunere a forței distrugătoare a naturii, din care se creează ceva nou – un peisaj straniu. Pământul răsuflă cu aburi străvezii, liniștit acum, după loviturile de gheață încasate. Vălătuci de aburi albi mângâie trunchiurile ude ale copacilor. Se agață de crengile de jos și se ridică încă un pic. Mă uit în față și văd că primii dintre noi pătrund și se dizolvă ușor în ceața alburie. Claudiu zice:

– Ce pădurea Hoia?! Uite aici imagini de film de groază! Să nu te mai aud că nu vii noaptea în pădurea Hoia-Baciu!

Eu mă țin tare și refuz scurt propunerea “romantică” a lui Claudiu. Privesc cu intensitate tot ce văd, ca și când aș vrea să iau acasă, pentru totdeauna, acest loc, cu toate mirosurile lui amestecate: miros ușor și rece al boabelor de grindină, miros greu de pământ ud și de noroi proaspăt și miros pătrunzător de frunze din care se scurge viața.

Începe din nou să plouă – normal, doar am ieșit noi din casă! Cizmele căpătate din sat se dovedesc foarte utile. Străbatem porțiuni în care noroiul se urcă pe cizme până la glezne. Dar apoi iarba înaltă și udă ni le curăță doar pentru că ne facem cărare prin ea. Îl văd pe Gabriel că găsește o metodă neașteptată: se ferește de noroi mergând direct prin apă. Mă gândesc că nu e bine, că se va uda. Pe noroiul clisos alunecăm ca pe gheață. Patinăm și ne smulgem picioarele din cleiul greu, căutându-ne cu mâinile prin aer echilibrul.

rsz_img_20160507_190248

– Vezi, dacă nu mergi prin apă?, zice Gabriel.

Corect, ce să mai încolo și încoace!

După vreo oră de mers, găsim lacul. Tăul fără Fund. Un ochi de apă strâns într-o cingătoare de mușchi. Ploaia de acum și ploaia de dinainte fac lacul să pară că fierbe – picăturile de ploaie care cad de sus îi fac bulbuci, iar aburii de după ploaia de mai devreme se ridică deasupra lui ca și cum ar clocoti. Pădurea din jur foșnește și ploaia se sparge, mic și pocnit, de pământ și de apă. Dacă închizi ochii, Tăul fără Fund nu e decât un cazan mare sub care arde un foc mocnit, jilav, fierbând rece și fără grabă apa verde din el.rsz_img_20160507_180018

Și de parcă ce am văzut până acum nu ar fi fost destul, ghizii noștri ne spun să venim după ei și să călcăm cu grijă acolo unde calcă ei. Ne strecurăm cu mersul piticului prin rețeaua aeriană de crengi și, brusc, “pământul” de sub picioarele noastre se mișcă! Nu e pământ! Ne aflăm chiar deasupra lacului, pe un strat gros de mușchi! Ghizii noștri ne lasă să ne balansăm puțin, cu grijăși cât mai departe de ochiurile de apă ale acestei rețele acvatice de mușchi, frunze și crengi. Golurile de apă sunt bine camuflate și periculoase, pentru că, spun ei, dacă pășești în ele, te scufunzi cu totul sub stratul de mușchi, fix în răceala Tăului fără Fund peste care te afli! Domnul Neluțu ne zice că, pe vremuri, oamenii tăiau cu toporul un petic din acest covor, de jur-împrejurul picioarelor lor, și vâsleau apoi ca de pe o plută, să ajungă în mijlocul lacului și să pescuiască. Noi, uimiți de ceea ce vedem și simțim, ne legănăm cu chiote pe stratul de mușchi, ca niște copii fericiți pe o saltea cu apă! Orice mișcare a celuilalt se reverberează până la tine și ți se miscă “pământul” sub picioare într-un fel în care nu ți-ai fi imaginat niciodată. O minunăție a naturii, pe care nu o vom uita prea curând!

Cât despre cealaltă minunăție, una dintre cele 3 plante carnivore care cresc în țara noastră, și anume Roua Cerului, rămâne să o găsim altădată, într-un sezon mai potrivit.

Drumul de întoarcere pare mult mai scurt și păstrăm cu noi uimirea și zâmbetul de fericire de la lac. Iar când ajungem înapoi la casa parohială, ne așteaptă un final senzațional pentru această seară: câțiva prieteni ai Părintelui Sabin, membri ai Ansamblului Folcloric Doina Aiudului, ne lasă efectiv cu gura căscată. Abia putem aplauda. Suntem fascinați de muzică, de săriturile jocului botezate după numele celui ce rsz_dsc_6254le-a executat prima oară la horele din sat, de costumele populare și de pofta de viață, de cântec și de joc a acestor bărbarsz_dsc_6273ți mândri ca brazii, cu ochi senini ca cerul de vară și vorba legănată în povești din alte vremuri. După  ce își fac milă de noi și ne lasă să ne tragem sufletul de atâta admirație,  mâncăm alături de ei, de ghizii noștri și de întreaga familie a Părintelui, gulașul pregătit în curte și completat cu niște murături irezistibile. E o atmosferă incredibilă, ca într-o arhaică și bună comuniune, cu povești și râsete și copii. Ceva ce simțim că am pierdut, fără să știm că ne construiește, că am avut cândva.

Ziua de azi, cu toate frumusețile ei, va rămâne printre cele mai frumoase amintiri din excursiile noastre cu bicicleta în Transilvania. Și nimic nu va putea șterge aura de minune a tuturor întâmplărilor de azi. Și nu pot decât să simt o mare recunoștință față de familia și prietenii Părintelui Sabin, care au făcut toate aceste lucruri posibile. Mulțumim din suflet! Și să nu credeți că ați scăpat de noi, dragi prieteni din Băgău! Abia așteptăm să ne vedem din nou, să ne îmbrățișăm și să ne bucurăm că ne întâlnim, așa cum ne-a învățat Părintele!

Va invitam sa vedeti si filmele: prima parte https://youtu.be/vycgzp8WWOc si a doua parte a primei zile https://youtu.be/7PSEXvAoaF4

Pe Mureș în sus, partea 1

– Magda, cumpără-ne și nouă bilete, că plecăm acum de acasă !

Așa a  început dimineața excursiei cu bicicletele pe Mureș în sus, în zona Clujului și Aiudului, din 7 și 8 mai 2016. Cei care m-au sunat erau Alex și Iulia, iar noi (Claudiu, Sorin, Denisa și cu mine) eram deja în gara Clujului. Și mai erau doar 8 minute până la plecarea trenului nostru spre Războieni.

La ghișeu ne întâlnim și cu Alexandra, domnișoara cea nouă în trupă și care zice că e  începătoare, drept pentru care avem ceva emoții pentru cum se va descurca în prima ei excursie pe biciclete de 2 zile, în Transilvania, pe un traseu nu neapărat dificil, dar lung în a doua parte a excursiei. Încă sperând (optimistă incurabilă ce sunt!) că Alex și Iulia ajung în timp util, deși vocea rațională îmi zice că nu au cum, cumpăr bilete pentru toată lumea și pentru toate bicicletele și cerem sfatul “nașului” unde să ne punem cel mai bine bicicletele. Omul, cu o seriozitate demnă de orice rol de comedie, ne spune să le legăm de ultimul vagon… și așa ne-a ținut până la Războieni, într-o conversație în care ne lua câteva secunde până să ne dăm seama dacă a fost o glumă sau nu. Erau glume toate, omul era tare simpatic!

Imediat cum terminăm de urcat bicicletele, trenul fluieră și se pune în mișcare. Mă uit lung pe peron să îi văd alergând pe Alex și pe Iulia până când dispare din aria mea vizuală și ultima umbră de gară de Cluj… Trimit un SMS către Alex: “Am plecat”. El îmi răspunde: “L-am scăpat”. “Really??!!”, zic eu cu voce tare, de se uită ceilalți la mine toți deodată. Și îmi mai trimite un SMS, cum că au luat bilete pentru trenul următor și ne ajung din urmă. Ok, zicem noi, încă neîncrezători că ne vom mai vedea în acest weekend.

În tren ne împrietenim unii cu alții la un pahar de unică folosință de cafea caldă din termosul de acasă, tocmai bună să ne mai trezească și să ne dezlege limbile. Alexandra mai mult tace și zâmbește cu tot cu ochii ei albaștri. E bine. Deocamdată suntem 3 fete și 2 băieți. Suntem nerăbdători să încălecăm pe șei și să pedalăm, așa că stăm cu ochii pe ceas, evaluând timpul rămas până la Războieni. Trece pe acolo și “nașul” și ne zice că mai sunt 3 stații. Ne relaxăm. Nu știu de ce. De parcă ne-ar fi spus că mai sunt 3 ore. Așa că noi, fetele, ne luăm de povești și nici nu observăm când băieții dispar din compartiment și trenul se oprește. Auzim numai deodată un răcnet ferm, bărbătesc, de un soț (nu mai știu al căreia dintre noi) iritat, din capătul vagonului:

– Fetele!!

Nu vă spun cât de iute ne-am trezit din starea aia  parcă de transă, cum ne-a pierit  brusc zâmbetul liniștit rămas pe fețe de la ultima glumiță, cum ne-am înșfăcat din zbor bagajele și ne-am repezit pe ușa compartimentului, toate trei deodată, ca în filmele cu Stan și Bran. Noroc că suntem toate subțirele și am avut loc, nu am rămas înțepenite în cadrul ușii. Când am ajuns pe peron, băieții terminau de descărcat bicicletele și imediat trenul se și pune în mișcare.  Așa  e în viață: unii nu prind trenul, alții uită să mai coboare din el !

Carevasăzică, Războieni. Începem o bicicleală lejeră, în relanti, cu gândul că tre’ să mergem încet, să le dăm timp lui Alex și Iuliei să ne ajungă din urmă, cu următorul tren. Respirăm adânc și rar, pedalăm la fel, ne umplem timpanele de ciripit de păsări sau, după caz, de croncănit de ciori – chiar lângă gară era un pâlc de copaci care nu aveau atâtea frunze câte ciori se domiciliaseră în el și făceau o gălăgie à la Alfred Hitchcock. Și pe când pedalăm noi domol, numai că o văd pe Iulia venind din sens opus.

– Numai până aici ați ajuns?, ne întreabă ea, mucalit.

Apoi apare și Alex. Ei, da! Asta da, surpriză! Dublă! Și că au venit până la urmă, și că au ajuns înaintea noastră! Au venit cu un microbuz, nu cu trenul. Super tare! Acum, că suntem în formație completă, putem merge parcă și cu mai mult spor și cu mai multă voie bună spre primul obiectiv al zilei: castelul Teleki din Uioarea de Sus. Așa  spor și atâta voie bună, că trecem de el cu vreo 2 km. Normal, trebuie să ne întoarcem. Dar ne place, că peisajul e fain! Și totuși, castelul Teleki rămâne nevizitat, pentru că nu putem trece de localnicii care ne interzic accesul – cică trebuie să avem țidulă de la Primărie… Oamenii ăia mi s-au părut foarte traumatizați, nu știu exact de ce sau de cine.

rsz_1dsc_0044

Cu ochii în pământ, făcându-și de lucru când îi intrebi ceva, îți răspund cu “Nu”, “Nu știu”, “Nu e voie”…Mi se face milă de ei. Numai un nene, care se încadrează într-o tipologie pe care o să o recunoașteți imediat când o să vă uitați la film, are curaj să intre în vorbă cu noi. Simpatic, până la un punct. Și iar mi se face milă…

Ok, pauza de mâncat un sendviș și de băut o gură de apă, uitându-ne caraghioși, de la depărtare, la zidurile castelului care începe să se ruineze, se termină și ne continuăm drumul. Rămâne senzația de ciudat pe care am simțit-o acolo. De parcă ne aruncase cineva în trecut, într-o epocă de teroare, de sărăcie cruntă și de totală ignoranță. Iar imaginea oamenilor care își lucrau în tăcere grădinile aflate chiar lângă zidurile castelului contribuie și ea la această senzație.

Ne întoarcem deci pe drumul vălurit, căci avem ce admira: un snop de maci albi, un fluture cu marginile aripilor înmuiate în portocaliu, un peisaj bogat ondulat, ca buclele unei mirese proaspăt aranjate pentru nuntă.

 

rsz_113139208_1152144944827933_8879030061729871694_nrsz_dsc_5727

Vremea e însorită și călduță, perfectă pentru bicicleală. Pe alocuri traversăm fâșii de aer mirosind a flori, a soc, a miere caldă. Și apoi, după o curbă ni se dezvăluie un deal în vârful căruia se pare că și-au dat întâlnire toți norii cei negri ai nopții. Când simțim și câțiva stropi pe piele, ne oprim și ne împachetăm fiecare cu hainele de ploaie din dotare, sperând să treacă repede răpăiala. Pelerina mea e în rucsacul lui Claudiu, Claudiu pe care îl văd că se desprinde de noi și o rupe la un uphill supărat, ajungând în câteva secunde prea departe pentru a mai auzi strigătul meu:

– Claudiuuuu, vreau pelerinaaaaa, că plouăăăăăă!

Altă șansă decât să îl ajung și să-mi iau singură pelerina din rucsacul lui nu am, așa că dau și eu tare din pedale, la deal. Mai încolo înțeleg și eu raison-ul sprintului lui, când văd că ne face semn să ne grăbim și să ne adăpostim cu toții într-un refugiu de autobuz. A găsit / apărut acest refugiu în calea noastră fix la țanc, nu era nimic altceva de adăpostit nici mai în deal, nici mai la vale, iar ploicica s-a transformat repede în cea mai mare aversă cu rsz_1dsc_5784grindină pe care am văzut-o vreodată. Am stat, cred, vreo oră acolo, ascultând înfiorați zgomotul potopului și ciripiturile speriate ale unor pui de vrabie din cuibul de sub acoperișul adăpostului, măsurând în palmă boabele de grindină din ce în ce mai mari și bucurându-ne că suntem în siguranță aici, în adăpost. Temperatura a scăzut brusc și mult, așa că a trebuit să ne luăm toate hainele groase pe noi. Și tot ce era uscat a devenit valoros ca aurul. Picăturile de ploaie cădeau pe asfalt tot mai grele, mai grase, mai pline, spărgându-se în explozii lichide ca niște vulcani de apă.

Curând, pe șosea s-au făcut șuvoaie de apă care curgeau nervos în valea de unde veneam, cărând cu ele un strat de grindină. Până la urmă, o pătură groasă de grindină a acoperit totul. Înghesuiți în adăpost, priveam afară, mirându-ne într-una de amploarea fenomenului. Nici mașinile nu se puteau deplasa în voia lor, în siguranță. Stratul de gheață avea acum peste 10 cm înălțime și vedem deodată pe șosea un plug,rsz_dsc_5811 tăind cărare lată prin el. În urma lui însă, grindina deasă acoperea din nou drumul.

Tot fenomenul era în rafale: ploua și cădea grindina tare, se mai potolea, iar când scoteam nasurile afară și ne făceam curaj să pornim mai departe,  începea iar, cu tărie. Jucându-se așa cu noi, vremea ne-a ținut prizonieri în adăpost. În acest timp, Părintele Sabin, gazda noastră din această seară, ne tot suna, întrebând ce e cu noi și cum ne descurcăm, pentru că și acolo, la Băgău, era rupere de nori cu grindină. Îi mulțumeam pentru grijă și ne gândeam că rugăciunile lui pentru noi au fost ascultate, căci, sincer, dacă ne prindea grindina asta pe drum deschis, nu știu ce am fi făcut.

În cele din urmă cerul s-a ușurat și stihiile văzduhului s-au cumințit. Când ieșim din adăpost, șovăitori, mirați de ce am văzut până acum și de urmările forței dezlănțuite a naturii, suntem surprinși de aerul extrem de limpede și de curat din jur.

rsz_dsc_5838

rsz_dsc_5841

Suntem parcă în interiorul unui cristal. Culori foarte, foarte vii, miros foarte proaspăt, vizibilitate de diamant până la marginile cerului. Iar din asfalt, din pământ, din pâlcurile de pădure și din stratul grunțuros de grindină ies aburi. Crănțăne grindina sub roțile bicicletelor noastre. Tăiem aburii cu cauciucurile. Despicăm încet șuvoaiele de apă. Rulăm în tăcere, să nu stricăm curăția aerului. Așa ajungem la bisericuța de lemn de secol XVIII de la Șpălnaca. Nu era în plan, dar dacă tot eram prin zonă!… Ascunsă bine de vegetație, stă cuminte și își poartă blestemul de a fi “onorată” cu titlul de monument

rsz_dsc_5883

istoric de categoria A, ceea ce înseamnă, în teorie,

că repararea ei e de maximă urgență, dar în practică e amânată până nu mai e nevoie. Pentru că ne “prețuim” istoria și străbunii care au muncit, luptat și s-au înțelepțit ca să ne transmită nouă ceea ce noi nu vrem să primim: o țară incredibilă.

 

 

Continuăm să ne apropiem de Băgău, făcând pauze de poze în fața dealurilor verzi, dar cu creștetul acoperit de grindină. “Pauze” pare să fie un cuvânt-cheie, pentru că, dacă aș fi făcut și eu așa  (în loc să pozez din goana la vale a bicicletei), aș fi evitat căzătura ce a urmat… Uitându-mă din mers prin aparatul de fotografiat să încadrez cât mai bine imaginea prietenilor mei care zburau cu bicicletele pe drumul șerpuitor, nu am văzut cele două șanțuri care traversau șoseaua… Așa că am zburat și eu frumos prin aer, am dat cu mine cu poftă de pământ și am rămas lipită de asfalt ca timbrul de scrisoare. În clipa în care m-am pocnit sec cu casca de asfalt, mi-am dat seama că încă mai trăiesc datorită ei. Prima (și sper și ultima!) mea căzătură cu bicicleta. Sfat: nu glumiți cu purtatul căștii! Mie mi-a ținut creierii la un loc, în cap. De vânătăile de tip “Breaking news” (așa mi-a zis mai târziu o prietenă, că nu a mai văzut așa ceva niciodată, exceptând știrile de la ora 5 extinse pe 24 de ore, când nu știu ce vedetă își arată urmele bătăii încasate de la iubitul de moment) nu am scăpat, și nici de efectele căzăturii – respirat în reprize și cu intermitențe, interzis la sughiț, râs, mișcări vioaie și orice altceva presupune activarea mușchilor abdominali și mișcări ale cutiei toracice.

Bun, după ce m-au adunat prietenii și soțul din dotare de pe jos, am învățat din nou să respir și am mulțumit lui Dumnezeu că nu mi-am rupt nimic, pedalăm din nou. Ploaia se răzgândește și vine cu noi tot restul drumului, vreo 3 km. În cele din urmă, “puțintel” cam jilavi, ajungem în casă de oameni: familia Părintelui Sabin din Băgău. Suntem puși repede pe un program de refacere, adică ne întindem toate hainele și încălțările ude pe uscătorul care ocupă aproape tot holul casei și pe / sub caloriferele încinse și apoi suntem și noi încălziți cu un ceai fierbinte de ghimbir și mentă absolut demențial și cu niște plăcinte cu brânză și cu carne delicioase, făcute de frumoasa, tânăra și hărnicuța noastră gazdă, preoteasa. Dar nu apucăm să ne moleșim, că Părintele Sabin ne adună și ne trage după el afară, să ne arate comorile lui: bisericuța de lemn de secol XVII și biserica cea nouă. Ascultăm și privim. Lemn, picturi, fragmente de istorie, bucăți din noi, amintiri, vieți închinate lui Dumnezeu și oamenilor.

rsz_1dsc_6134

Părintele Sabin ne descrie cu voce caldă și calmă lumea lui: o lume de iubire, de înțelegere, de acceptare a celuilalt și de lăsare Lui Dumnezeu a sarcinii de a îndrepta ceea ce depășește aceste concepte. O lume pe care ne invită să ne-o asumăm și noi, oriunde am fi. Cuvintele lui mă vor urmări și în restul acestei seri, dar și în zilele următoare. Și mă bucur că le-am înregistrat, pentru că le pot asculta din nou atunci când am nevoie să mă liniștesc. O oază de calm și iubire, la pachet.

Când ne întoarcem spre casa parohială, vedem în curte un ceaun mare de tot. Sub el arde roșu-gălbui un foc hotărât, iar deasupra lui se cerne ploaia.. Apa și focul, două elemente vitale ale vieții, contribuie la crearea hranei noastre de mai târziu: un mult-așteptat gulaș!

Dar de aici  începe o altă poveste. Căci toată ziua și toată seara au fost parcă o poveste. Să fie adrenalina noastră de vină, activată de bicicleală? Poate. Dar eu cred că natura, în toate formele pe care le-am văzut până acum, și mai ales oamenii cu care am călătorit și la care am ajuns. Și mi se rotunjește în gând și în suflet un singur cuvânt, plin: Mulțumesc!

Așa arată fericirea.

 

Va invitam sa vedeti si:

– filmul primei parti https://youtu.be/vycgzp8WWOc

– filmul partii a doua https://youtu.be/7PSEXvAoaF4

– filmul partii a treia https://youtu.be/vzHod8DKb2M

 

Intre inchisoare si libertate – ziua 2

Din ziua a 2-a a acestei excursii cu bicicleta avem multe de aratat, asa ca am impartit filmuletul in doua: prima parte e cu si despre costumele populare tesute de bunica familiei in razboi, a doua parte este prezentarea casutei traditionale pe care o reparam.

Hai sa incepem cu inceputul: La portita la Gheorghita, Leano faaaaa! 🙂 – prietenii stiu de ce!

 

Intre inchisoare si libertate

Sub acest titlu se vor aduna povestile si filmuletele a 2 zile de biciclit pe munte, pe un traseu de neuitat, la niste oameni speciali, vizitand niste locuri de istorie si de suflet cu niste prieteni dragi.

Primul filmulet este despre prima zi de bicicleala.

Cautandu-l pe Richard, partea a 2-a

„Cautandu-l pe Richard” are si partea a 2-a!

Dupa ce saptamana trecuta l-am gasit pe Richard doar in amintirile satenilor de la crasma din Padureni, continuam cautarile si duminica asta. Prima oara l-am cautat cu bicicletele. A doua oara plecam cu masina, pentru ca noul indiciu locativ e prea departe. Daca nu Il gasim nici acum, urmeaza avionul?…
Cautandu-l, deci, pe Richard Proctor, englezul indragostit de Romania, ne apropiem dersz_dsc_5642 Gherla si lasam asfaltul in urma. Peisajul se schimba brusc, pentru ca drumul de tara cat un fir de ata se rostogoleste din ghemul orasului in contra firii, urcand dealuri. Dealuri ca niste valuri. Unul, si inca unul mai mare in spate, apoi unul si mai rotund, si mai inalt. Surfing cu masina! Gropi, sa ne ajunga. Enervante din pozitia de sofer, dar mult mai acceptabile din perspectiva biciclistului. Si tot leganandu-ne noi pe coame de dealuri-valuri, imi vine un gand: “Mai, sa stii ca Richard asta isi alege asemenea locuri, superbe, nu-i vorba, dar retrase in ultimul colt de lume, pentru ca n-are chef de vizite. Drumul pana la el e un mesaj: Keep out! Unde, Doamne, iarta-ne, mergem noi sa deranjam omu’?!“
Noroc ca mie gandurile imi vin rar si trec repede. Prin urmare, ne continuam leganatul pe dealuri-valuri, spre satul in care speram sa il gasim pe Richard.
Ne place satul. E mic, intr-o vale inconjurata de coaste rotunjite, gata sa erupa verdele primaverii spre norii rsz_dsc_5636alb-albastri. Si ce e diferit fata de alte sate de deal pe care le-am vazut noi, este ca pare foarte compact. Casele, destul de ingrijite, stau una langa alta, ca niste prietene. E o caldura anume, o intimitate solida, ce iti da sentimentul ca poti avea incredere si te poti baza pe aceasta comunitate.
Si cum nimic nu este intamplator, in cale ne iese preotul. Ne oprim, salutam, spunem pe cine cautam. Preotul, un barbat a carui tinerete contrasteaza cu vesnicia scursa pe ulite din cerul albastru si de pe dealurile-valuri, ne indruma cu o voce ca un zambet: “Aaaa, Richard! A treia casa pe stanga, cea micuta!”
Mica, intr-adevar. De cat spatiu are nevoie un om in mod obisnuit? De o camera in care sa doarma si sa manance. Atat e casa lui Richard. Fix cat are nevoie. Am intrat in curte, salutand cu voce tare, chiar daca nu vedeam pe nimeni: “Buna ziua!” A iesit pe usa, cu o privire intrebatoare. Noi am uitat ca el nu stie ce s-a intamplat pana acum, ca vorbim de el si il cautam de 2 saptamani, asa ca ne uitam la el bucurosi ca il vedem in carne si oase:
– Ce bine ca v-am gasit!
“Really?!, pare sa zica body language-ul lui, oprindu-se pe loc sceptic si tintuindu-ne cu privirea. Atunci ne hotaram sa ii explicam ce cautam noi in viata lui. Ca venim din Cluj. Ca am auzit de el de la televizor si din articole de revista si de pe internet. Ca ne place libertatea si stilul lui de viata. Ca avem un mare lucru in comun – dragostea fata de satul romanesc. Ca avem un hobby in comun – biciclitul. Ca …
Richard se mira din ce in ce mai tare, pare ca ne urmareste ideile mitraliate la foc continuu si ne intrerupe deodata, agatandu-se de prima idee:
– Dar nu ati venit din Cluj pana aici doar pentru mine, nu-i asa?
– Ba da!
Intinde bratele in lateral, face ochii mari, se inroseste la fata si intreaba, inca nehotarat daca sa se sperie sau sa fie magulit:
– Dar sunt eu atat de special?…
– Da!, ii zicem noi tare, fara darul de a-l linisti, totusi. Ne primiti sa stam putin de vorba?
– Casa mea e un dezastru. Dar am o idee: mi-e sete! Hai la bar!
Perfect! Richard are cheile barului, pentru ca acesta e in grija lui cat proprietarii lipsesc. Ne pune in pahare bere, Coca-Cola si iesim la aer curat, sa stam de vorba. Odata ce surpriza trece, Richard ni se descopera a fi un om de un umor aparte. Limba romana ardelenizata si cu accent de Yorkshire are un farmec total. Daca adaugi aspectul boem, vocea calda, atitudinea degajata si prietenoasa a acestui om care sta la taclale cu noi pe scara de ciment a barului, acoperita cu un pled, cu o bere in mana si cu multe idei sub fruntea libera, iti imaginezi un pic cum ne simteam si noi. Norocosi ca petrecem un timp cu el!
Vorbim, povestim, radem, intrebam, aflam. Richard e un idealist, un om care a venit prima oara in Romania in 1995 ca voluntar pentru o misiune de caritate / educatie si s-a indragostit de Romania atat de tare, ca in anul urmator se stabileste definitiv aici. Si sufera pentru agonia satului romanesc. E un artist, trecand prin jonglerii la circ, prin teatru si prin concerte de muzica medievala si irlandeza. Mai tarziu, cand i-am ascultat muzica, am ramas fermecati de vocea lui profunda si de maiestria interpretarii la chitara. A fost un WOW! Dar el, “prost si falit”, dupa cum se autocaracterizeaza mucalit, nu se pricepe sa isi vinda CD-urile. Le daruieste!
Vorbim, radem, povestim. Ne povesteste despre etapa de profesor de literatura engleza la Universitatea Babes-Balyai din Cluj Napoca. Ii vorbim despre planurile noastre. Ne povesteste cum se calculeaza uneori tichetul de tren pentru bicicleta, in functie de orice si in final lasa naibii de socoteala, tot ce conteaza e cat ai cash in buzunar. Ii spunem despre satul din Apuseni. Ne arata casele goale, ramase fara oameni, de pe ulita.
Apar si proprietarii barului. Dupa o alta runda de surpriza fata de vizita noastra, suntem condusi in casa si aici, in fata unui pahar de vin din coacaze si a unor prajituri delicioase, continuam povestile, alaturi si de familia Cadar – oameni harnici si frumosi. S-au mutat de un an din oras aici, in acest sat ca o tacrsz_dsc_5638ere bogata, impreuna cu doi dintre copiii lor, pentru ca si-au dat seama ca viata trebuie sa aiba un alt ritm, o alta masura. Si sunt fericiti.
In acest sat linistit ne umplem de energie. Cunoastem niste oameni minunat de normali, impartasim povesti, facem planuri impreuna si ne bucuram ca ne-a randuit Dumnezeu sa ne cunoastem. Intr-un final ne despartim si pornim spre casa, imbogatiti sufleteste. Ne vom intoarce acolo, pentru ca este bine. Si va vom duce si pe voi, pentru ca avem de ajutat, de cantat, de invatat!

 

Despre cum l-am cautat pe Richard prima data puteti vedea aici:https://excursiicubicicleta.wordpress.com/2016/03/09/cautandu-l-pe-richard/

Cautandu-l pe Richard

Richard Proctor este un englez care s-a stabilit in Cluj si nu mai vrea sa plece de aici. Profesor la Facultatea de Litere din cadrul UBB, e hotarat sa traiasca printre romani. Daca el tine atat de mult sa ne cunoasca, nu ar fi frumos sa il cunoastem si noi? Zic si eu! Mai ales ca e si biciclist! Asa ca duminica trecuta am pornit in cautarea lui prin satele din jurul Clujului, pe traseul Cluj Napoca – Chinteni – Deusu – Sanmartin – Satu Lung – Padureni – Cluj Napoca.

Iar cele 7 ore de bicicleala le-am comasat intr-un album foto putin mai altfel. „Penes Curcanul” al lui Vasile Alecsandri a fost folosit din greu la acest plagiat! 🙂 Sper, totusi, sa va placa!

Iar daca vreti sa vedeti si urmarea, „Cautandu-l pe Richard, partea a 2-a” o gasiti aici: https://excursiicubicicleta.wordpress.com/2016/03/15/cautandu-l-pe-richard-partea-a-2-a/

http://