Cinci zile de excursie cu bicicletele în Țara Lăpușului. Ziua 2.

E vineri dimineața, a doua zi a excursiei noastre cu bicicleta în Țara Lăpușului, Maramureș, România. Ivirea zorilor e întâmpinată de către călugării Mănăstirii Sfântul Ilie Tesviteanul cu cântec de slavă și de mulțumire adus lui Dumnezeu. Cei mai harnici dintre noi reușesc să se trezească și să participe la slujbă. Devin vase în care picură argintul pricesnelor și al dangătelor de clopot și din care se revarsă apoi aurul rugăciunii. Și pentru ei, ziua începe altfel. Pusă în mâinile Lui. În povestea ei despre această excursie cu bicicletele în Maramureș, Gabriela își aduce aminte că:rsz_dsc_0073_1

A doua zi m-am trezit la 5 dimineața pentru a participa la slujbă… în tot spațiul acela sacru, câțiva oameni animau sacralitatea și Cosmin a început să  cânte… atunci m-au cuprins toate lacrimile pământului meu… o voce de înger și o trăire atât de profundă nu am mai auzit până acum…

Părintele Stareț și ajutoarele lui au din nou grija noastră și ne pun pe masă bunătățuri din care ne înfruptăm cu mare poftă. Da, nicăieri mâncarea nu este mai bună decât la Mănăstire, o zic din nou. Și nu doar eu, ci și aceeași Gabriela:

…am servit mai apoi mic dejunul, unde m-am înfruptat din nou din dulcețurile gustoase ce mi-au amintit de truda alor mei când ne găteau zeci, dacă nu sute de borcane de bucurie.

Dar oricât nu ne-am da plecați, trebuie totuși să tragem de noi și să ne continuăm rsz_dsc_0079_1excursia. Pe lângă căsuța-muzeu și grota Nașterii, suntem îndrumați să  vedem schitul din pădure ridicat de ctitorul acestui loc de poveste, Ieromonahul Paisie Cosma, iubitor de lemn și talentat lucrător. Ne îndreptăm așadar spre pădure, neștiind la ce să ne așteptăm. Îi traversăm răcoarea umedă, atenți la dialogul aerian al păsărilor și la trosnetul vreascurilor rupte sub pași. În marea de verde ce ne-a înghițit trupurile și gândurile, o băncuță din crengi groase și imperfecte stă. Surprinsă de apariția noastră. Nu ne cunoaște. A îmbătrânit și a făcut riduri verzi de mușchi așteptându-si blândul și bătrânul creator. Care, însă, a urcat de câteva zăpezi la celălalt Creator. O privesc și îi aud întrebările mute.  Noi cine suntem? Nu am vrea să stăm cu ea, să trecem timpul împreună? Noi cine suntem? și de unde am pornit? și unde mergem? Tăcând împreună, am avea atât de multe de împărtășit și de aflat…

Când pădurea se deschide în poienița de pe culme, schitul încă stă ascuns privirii, printre umbre și ramuri. E atât de micuț, dar încape tot Universul în el. E atît de zvelt și de înalt, dar atât de discret împletit în lumina, pământul, pădurea și înălțimea care l-au născut. El nu ne întreabă nimic. Ne primește cald și tăcut, ca și cum ar zâmbi. Nu se simte singur, căci, sub el și departe, creste de munți plutesc în nori, iar deasupra lui e totul. Schitul ne golește de gânduri și nrsz_dsc_0085e umple de senzații. Lemnul trupului lui adună aurul și căldura dimineții și ni le dăruiește nouă direct în inimă, în ochi, în piele. Tăcem cu toții, de parcă nu ar fi timpul pentru vorbe. E timp pentru contopire. Simțim nevoia să ne sprijinirsz_dsc_0106_1m tâmplele de pilaștri vibranți, cu ochii închiși, și să uităm de margini și de dimensiuni. Și să îmbrățișăm lemnul. Și să ne pierdem privirea undeva departe și sus. Schitul acesta a deschis o lume în fiecare dintre noi, a fiecăruia dintre noi, spre miezul nostru. Și ne odihnim în ea o clipă sau mai mult.

rsz_dsc_0181

rsz_dsc_0095_1Ne luăm rămas bun de la Mănăstirea Sfântul Ilie Tesviteanul din Coroieni pe cuvintele și pe melodia altui cântec frumos dăruit nouă de Cosmin. Oare cum reușește acest tânăr să ne pună pe gânduri doar prin câteva armonii?

Azi vremea e bună, așa că, la coborâre, putem admira pe îndelete peisajul ce ne-a fost ascuns aseară de ceață. Jos, la foișor, citim cu fior poeziile  de sub streașină ale lui Radu Gyr. La un alt popas, Gabriela și o ciupercă fac întrecerersz_dsc_0234_1: care e mai albă? care e mai rotundă? Și la alt popas, Isabela, de o generozitate naturală, așa cum o să fie în toată excursia noastră cu bicicletele, împarte cu restul trupei roșiile aromate, praful de sare și pâinea proaspătă cumpărate de ea în Târgu Lăpuș. Mănâncă fetele noastre roșii cu pâine și sare, așezate pe iarba unui șanț, de zici că nu au mai mâncat de o săptămână și în nici un caz asemenea delicatese! Roșiile cu pâine și sare vor fi, în această excursie cu bicicletele, mâncarea cea mai apreciată la margine de drumuri de Maramureș! Lucru pentru care trebuie să îi mulțumim din nou Isabelei, căci ea a fost cu ideea și cu aprovizionarea.

Începem urcușul spre Mănăstirea Ana-Rohia. Greu și superb. Începătoarele trupei noastre, Silvia și Cătălina, rezistă eroic. Când ajungem la Mănăstire, întâi ne recuperăm suflul și apoi vizităm. Icoana Maicii Domnului cu lacrimă, bisericuța-muzeu, biblioteca, chilia lui Nicolae Steinhardt și mormântul lui și al Anuței. La intrarea în bisericuța-muzeu le arăt fetelor o sculptură în lemn care îmi place mie mult. La bibliotecă, în chilie și la bisericuța-muzeu ascultăm atent toate vorbele și explicațiile pe care un tânăr călugăr a binevoit să ni le dea. În bibliotecă, la vederea cărților vechi, valoroase prin ideile autorilor lor și prin povestea fiecăreia, fetele se entuziasmează și se bucură ca niște copii la vederea unor acadele de mult visate. Tânărul călugăr ce ne este ghid așteaptă cu răbdare și cu zâmbet pe buze să se mai domolească exuberanța noastră și apoi ne povestește despre ce vedem. După ce ne-am întors acasă, Gabriela a descris așa vizita la Mănăstirea Rohia:

Fiecare dimineață a fost o nouă sărbătoare, cinstiți cu bunătățuri, ne pregăteam bicicletele pentru o nouă promisiune, o nouă călătorie în tainicul Maramureș… astfel am urcat încet spre cersz_dsc_0312

a mai mare Mănăstire din țară – Ana-Rohia, acolo unde a domnit în creștinism părintele Nicolae Steinhardt. Drumul lung, îndulcit de serpentine, ne-a măcinat picioarele și am ajuns la poalele Ei ca după un lung periplu mistic… Am intrat cu mare curiozitate în spațiul acela sacru, deosebit de frumos, de special inimii mele… Pășind în locul unde și-a așternut Părintele trupul atâtea nopți, i-am contemplat lecturile, cărțile, patul acela simplu ce mirosea a timp și a trudă sufletească. Pe o măsuță mică ședea, tăcută, o scrisoare de-a Părintelui către Lucian Blaga – am tresărit brusc și în minte s-au înghesuit zecile de poeme memorate și însușite, toate senzațiile trăite în urma lecturilor poetului meu preferat… I-am citit cu voluptate cuvintele și admirația pentru scriitor rsz_dsc_0298și m-am retras profund mulțumită de această tainică împărtășire… Biblioteca îngrijită de Părinte m-a condus și mai adânc în copilăria mea și, cu sfială, am legănat în brațe o carte de-a poetului Eminescu…mii de autori însă își șopteau înțelepciunea unul altuia, peste hăul timpului… Am coborât mai apoi la Icoana Făcătoare de Minuni și m-am desfătat preț de câteva clipe, dacă nu minute… ceasuri… în spatele meu se așternuse o coadă de pelerini rsz_dsc_0337-2nerăbdători spre mântuire…

De la prea-binecunoscuta Mănăstire Ana-Rohia, ne evaluăm timpul și puterile și decidem să mergem și la Mănăstirea Rohița. Sora (mult) mai mică a Rohiei, Rohița e la o “aruncătură” de 7 km. Nu ar fi cine știe ce, dacă ar fi asfalt și drept. Dar atunci unde ar mai fi aventura și amintirile de neșters?! 🙂 Pentru că da, îmi voi aminti mereu drumul de pământ care nu părea să se mai sfârșească vreodată, urcușurile care m-au lăsat fără respirație, căldura pe care nu aveam cum să o domolesc… La un moment dat chiar mă bate gândul să mă opresc și să îi aștept pe toți ceilalți acolo, că tot ăla era și drumul de întors… Îl sun pe Claudiu, care era înainte împreună cu o jumătate din trupă, la o distanță de câteva curbe și un deal, și îi spun planul meu.

– Hai că nu mai e mult, îmi zice el.

– De unde știi? Vezi mănăstirea?

– Nu, dar se aud clopotele!

Clopotele se puteau auzi chiar dacă am mai fi avut câțiva kilometri de urcat, că aerul e limpede și sunetul zburdă liber prsz_dsc_0445rin el, parcurgând distanțe mari până ostenește. Dar aleg să mă las totuși convinsă de argumentul fragil al lui Claudiu și mă târâi mai departe pe drum, împingând bicicleta. Și nu voi regreta. Frumusețea micuței Mănăstiri Rohița, ascunsă într-un început de pădure, va recompensa efortul depus. Mă atrage acoperișul cu ochi mulți, tipic maramureșean, dar și scara de lemn, lrsz_dsc_0458ungă, în unghi urcător și acoperită. Vreau să văd unde duce. Urc zecile de trepte de lemn și mă dumiresc. În vârf sunt clopotele. Poate chiar acelea pe care le auzea Claudiu. De sus, priveliștea e ca de poveste. Încercând să prind cât mai bine totul în fotografii, reușesc să mă și curentez, atingându-mă de sârma electrificată ce oprea vacile să nu cadă în râpă. M-am speriat, m-am scuturat, m-am odihnit și am coborât cuminte înapoi, la temelia Mănăstirii…

În cele din urmă pornim înapoi, încheind prima zi plină, din zori și până în apus, de bicicleală și de emoții. În seara aceasta și în toate cele care ne-au mai rămas din excursia noastră pe biciclete vom fi găzduiți de doamna Leșe în Pensiunea Aurica.  Am mai fost aici în excursia noastră pe biciclete de la București la Sighetul Marmației de acum 2 ani și am fost impresionați de primire, de curățenie, de onestitatea, generozitatea, pasiunea pentru tradiție și talentul culinar al doamnei Leșe. Doamna Leșe Aurica este un om dintr-o bucată, cu un simț al umorului, al cuvântului dat și al responsabilității care ne plac nouă foarte mult. Doamna Leșe este genul de om, rar, care nu promite mai mult decât poate oferi, dar oferă mai mult decât promite. Revenim deci aici cu mare drag și așa o vom face de fiecare dată când suntem în zonă.

Ce am mai văzut frumos? Caii. Și căpițele aliniate aproape militărește. Și căsuța albastră crsz_dsc_0402a un strop de cer și rouă a unei bătrânele din Rohița, bunicuța Hermina Pop. M-am oprit din pedalat și i-am cerut voie să o pozez.

– Nu stiu de ce vor oamenii să îi facă poze, că au mai venit și altii…

– Pentru că este tare, tare frumoasă! Așa mică și albastră și cu dumneavoastră în prag, parcă văd o poveste. Să nu o dărâmați și să nu o transformați niciodată!

– Nu?…, mă întreabă neîncrezătoare bunicuța, uitându-se îndoită la mine, peste ochelari.

– Nu!!

A, și iarba. Cred că nu am mai văzut nicăieri până acum așa iarbă verde ca în Țara Lăpușului. O fi oboseala de vină? O fi vara?… O fi țara asta minunată, România?…

Mâine vom porni din nou la drum, în cea de a treia zi a excursiei noastre pe biciclete, să căutăm alte frumuseți, alte întrebări, alte clipe de neuitat. Vii cu noi?

Citește și povestea primei zile și vizionează și filmul de la sfârșitul ei. Mulțumim!

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s