A 6-a evadare: Bucuresti – Popesti-Leordeni – Frumusani – Valea Dragului – Varasti – Berceni – Bucuresti

A 6-a evadare a fost pe 13 aprilie 2013. Fatidica data! Am iesit din bloc cu intentia de a face un traseu scurt , de maxim 3 ore si 40 km, pe la Popesti-Leordeni – Frumusani – Valea Dragului – Varasti – Berceni – Bucuresti. Vroiam asa pentru ca la ora 13:30 trebuia sa cantam „La multi ani”, la restaurant, cumnatului meu (La multi aaaaaniiiii, si cu aceasta ocazie!).
Inceputul a fost frumos, pentru ca prin oras inca era primavara, copacii inflorisera prin toate colturile blocurilor si isi raspandeau generosi parfumul, peste tot. Cred ca Bucurestiul este cel mai dragut (a se citi „suportabil”) primavara. Primavara Bucurestiul miroase frumos. Si cand vezi atata floare si simti atata parfum, iti vine sa uiti ca esti matur si te surprinzi ca ai vrea sa te bagi cu capul in spuma de flori a vreunui copac si sa stai acolo pana te saturi de atata miros bun si de atata gingasie de petale. Dar erau si semne ca anotimpul asta nu tine la infinit: unii copaci deja isi schimbasera cea mai mare parte a florilor pe frunzulite crude. Mai aveau un praf de flori sus, pe crestet, de parca erau deja batrani, sau jos, la poale, de parca o mata isi bagase pe furis boticul in lapte si o dadeau acum  de gol mustatile ramase albe.
La intrarea in Popesti-Leordeni mi-a placut o casa si am oprit sa o filmez. In curte lucrau doi barbati. Cand au vazut ca ma uit la ei si la casa, ne-au chemat inauntru, sa o vedem mai de aproape. Au fost asa draguti, ca pana la urma am intrat. Si stapanul casei a vrut si sa ii facem o poza. I-am facut! Ne-a intrebat de la ce emisiune suntem (camera asta de filmat ne da o identitate falsa) si i-am raspuns ca suntem turisti. Ce chestie! Sa fii turist in orasul tau! Imi place! Pana la urma, poate chiar punem in practica o gluma de a noastra de mai demult – ziceam ca ce ar fi daca ne-am lua concediu si ne-am caza la cate un hotel interesant din Bucuresti, chiar daca e la 2 pasi de casa?  Iar omului, daca tot credea ca suntem de la televizor, ii facem pana la urma reclama in filmul nostru. Dar sa dea Dumnezeu sa nu apelati la el prea des si prea curand (nu e o rautate, o sa vedeti in film de ce zic asa).
Am trecut pe langa o livada imensa si inflorita. Narile mele deja amosinau, ca la un caine, aerul imparfumat si aproape involuntar imi orientasem bicicleta spre poarta deschisa a livezii (erau oameni inauntru), dar Claudiu m-a readus la realitate: hai, ca nu avem timp! Asta e un tur de forta, nu de placere! Oare cum o fi aia?, m-am gandit eu in sinea mea… Aveam sa aflu.
Era ora 10:30 cand am ajuns la Frumusani, avand parcursi deja 30 km, si ne-am intrebat unul pe altul ce sa facem: sa ne intoarcem pe acelasi drum in Bucuresti sau sa mergem pana la Varasti si sa facem bucla? Am aprobat a doua varianta. Si am vrut sa ajungem in Varasti pe niste scurtaturi, asa cum arata harta ca ar fi. Am intrebat oamenii, ne-au indrumat pe un drum peste campie care la un moment dat s-a cam terminat si incepeau mocirlele, asa ca ne-am intors. Am mai facut o incercare, am ajuns iar pe un camp fara margini, iar ne-am intors. Pana la urma, dupa ce am pierdut asa vreo 40 de minute, am zis sa mergem pe sosea, chiar daca facem un ocol.
Pe campuri, oamenii aveau parcele de pamant si fiecare iesise la munca pe bucata lui. Lucrau la pomi, la legume, la vita-de-vie. Am vazut asta si mai incolo, prin sate. Erau la munca toate generatiile unei famili: de la copil de 7-8 ani pana la bunici. Claudiu a zis ca parca e o imagine de pe timpul lui Isus.
Prin sate, pomii se dezlantuisera si mai tare decat in oras. De o parte si de alta a strazii, inflorisera ca nebunii si miroseau incredibil. Treceai printre ei ca printr-un tunel de flori si de parfum.
Si Claudiu se grabea…
Casele sunt foarte faine. Au acea structura cuminte la care oamenii au ajuns dupa secole de experienta si incercari. Sunt forme care au fost acceptate de comunitate, sunt spatii care si-au impus utilitatea, sunt dimensiuni care si-au dovedit eficienta si sunt decoratiuni care au un sens. Iar repetarea acestor forme, spatii, dimensiuni si decoratiuni dau atmosfera satului si traditia locului. Sunt si renovate, asta imi place mult.
Varasti e lipit Vidra. Tablia care marcheaza iesirea din Varasti marcheaza si sfarsitul caselor cuminti. Apar brusc niste constructii imense, cu cate 2-3 etaje, cu turnuri, inghesuite una in alta de nici nu ai loc sa treci printre ele. Colorate strident si aurite, mi se par hidoase. Majoritatea sunt ramase la rosu si nu stiu de ce, dar am senzatia ca nici nu se vor mai termina vreodata. Locuitorii acestor magaoaie, multi, tipau unii la altii de parca ar fi fost surzi cu totii. Si strada, pana atunci calda si luminoasa, devine deodata prea ingusta, prea intunecata, prea lunga. Rar de tot mai vad si cate o casa normala, dar care pare mica si in pericol iminent sa fie inghitita de vecina ei, supradimensionata. E o lupta inegala de supravietuire. Imi fixez ochii pe drum si sper sa ne intoarcem cat mai repede la lumina si la aer.
La iesire am intalnit un lac frumos. E fantastica zona asta a Bucurestilor, sunt lacuri peste tot. Iar aici, in sud, aproape langa fiecare lac este si o turma de oi. Asa era si aici. Ar fi fost chiar foarte interesanta zona, daca malul pe care eram noi nu ar fi servit ca groapa de gunoi…
Si Claudiu zicea „Hai, ca suntem in intarziere! Si asta e tur de forta, nu…”  „…de placere, stiu!”
Am vazut si prima barza din acest an! Isi luase in primire cuibul din varful stalpului de telegraf si il tot pigulea si aranja, sa fie numai bun pentru pui! Mai incolo, la intrarea in Berceni, am mai vazut un cuib, locuit de data asta de un cuplu. Le-am admirat pentru curajul de a-si stabili acolo rezidenta, pentru ca era un trafic de masini permanent si foarte zgomotos. Nu prea parea un loc potrivit pentru a creste un pui, zic eu, ca o mama ce ma aflu!
Aici, la buza orasului, am oprit (din nou!, spre disperarea lui Claudiu) sa prind in cadru doi pomi lipiti si infloriti, unul alb si unul roz: parca era spuma de capsuni la care ma gandeam cu pofta inca din seara trecuta, cand cumparasem niste capsuni mari si frumoase.
Nu stiu daca stiti, dar in Berceni e o intersectie foaaaaarte complicata (vorba reclamei de la Oreo!) si aglomerata. E in zona pietei. Claudiu a luat-o inainte, printre masini, dar eu m-am oprit, ca nu am curaj sa ma avant intr-un asemenea tambalau. Si am asteptat la jdemii de semafoare pana am trecut de intersectie. M-am uitat dupa Claudiu, dar nu l-am vazut. M-am intors aproape de intersectie, dar nu l-am vazut nici acolo. Am zis sa ii dau un telefon, sa vedem cum ne intalnim. Ma caut prin buzunare, nimic. Caut in rucsac, nici urma de telefon. Mi-am dat seama ca l-am pierdut pe traseu. M-am speriat, pentru ca am realizat ca el o sa ma sune, eu nu am sa ii raspund si atunci el o sa se sperie ca cine stie ce mi s-a intamplat. M-am speriat  ca nu aveam cum sa iau legatura cu el si nu stiam ce sa fac. Am pornit spre casa mergand incet, sperand sa ma ajunga din urma. Cand am ajuns la Parcul Copiilor, am asteptat iar vreo 5 minute, apoi mi-am facut curaj si am abordat o tanara care avea telefon, i-am explicat situatia si am rugat-o sa ma lase sa ii dau un telefon lui Claudiu. Mi-a zis ca nu are minute decat pe Cosmote. Sorry scurt. I-am multumit si am plecat iar la drum, spre casa, tot uitandu-ma in toate partile, poate il vad.
Cand am ajuns acasa, eram un pachet de nervi si de sperietura. La fel si el! Ajunsese un pic mai devreme acasa si mi-a spus ca ma mai astepta un pic, dupa care, daca nu apaream, se intorcea cu masina dupa mine. Eram ingrijorata ca unde e el, eram ingrijorata pentru ca stiam ca si el este speriat, eram nervoasa ca, grabindu-ne sa nu intarziem jumatate de ora la restaurant, am ajuns sa intarziem o ora si jumatate. Pe langa paguba si complicatiile pierderii telefonului.
Dupa ce ne-am convins unul despre altul ca suntem intregi si sanatosi, ca ne-am cautat ca Stan si Bran unul pe altul si nu ne-am vazut, ca suntem nervosi de ingrijorare, am realizat ca suntem bine si impreuna. Si atunci Claudiu m-a luat in brate si mi-a zis: „Doamne, ce bine ca esti aici!”.
Si tot raul s-a dus.
13-le asta!! Prima oara cand ne-am pierdut unul de altul a trebuit sa fie in acelasi timp cu pierdutul telefonului! Pana la urma, aceasta evadare nu a fost chiar o placere, iar traseul nu a fost unul scurt, de 3 ore si 40 km, ci de 6 ore si 90 km. 6 ore din care 1,5 s-au dus pe tatonarea terenului si incercarea de regasire. Tur de forta, intr-adevar. Iar filmul este atipic, in sensul ca nu are incheierea din fata blocului, ca nu aveam pe cine sa filmez. Dar avem niste lectii invatate:
– sa avem mai multa grija de lucruri
– sa nu ne grabim, ca graba strica treaba
– sa ne stabilim, la plecare, niste puncte de intalnire pe traseu ca, in cazul in care ne departam unul de altul, sa ne asteptam acolo

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s