Prima evadare: Bucuresti-Draganescu-Domnesti-Bucuresti

Prima evadare a fost in 3 martie 2013, cu proaspetele noastre biciclete. Traseul a fost Bucuresti-Bragadiru-Cornetu-Mihailesti-Draganescu (cu vizita la Biserica Draganescu) si inapoi in Bucuresti prin Teghes-Domnesti.
Total km: 60. Durata: 5 ore. Obiectivele au fost:
          sa identificam exact traseul, pentru ca  va fi oferit ulterior ca destinatie de excursie pentru biciclisti
          sa verificam cum ne descurcam cu filmatul traseului cu camera de mana (nu aveam inca aparatul sport) si cum arata filmul
          sa verificam aparatul anticaini
Am pornit la 08:30. Si am constatat repede ca MTB-ul tocmai achizitionat e mult mai greu fata de trekking-ul meu vechi, luat la mana a 2-a acum 2 ani. Parca nu am demaraj, e prea aderenta la sol. Am muncit zdravan ca sa am ceva viteza si nici pe departe nu ma puteam tine de Claudiu. Cu cea veche, Claudiu spunea ca el nu se putea tine dupa mine, cand imi puneam eu mintea si storceam din mine tot! Schimbatorul de viteze e fain, la fel si franele, dar m-a socat cat de greu inaintam pe sosea. In plus, are totusi ruda prea inalta pentru mine, chiar daca bicicleta e marimea S (eu am 1,60 m). Asa ca am probleme cu urcatul si coboratul de pe bicicleta. Aproape cad la fiecare manevra de felul asta. A, si inca ceva: saua e pusa la inaltimea maxima pentru mine (daca o mai ridic, chiar ca nu mai pot sa ma urc pe bicicleta), dar genunchii imi stau flexati cand pedalez si e tare incomod.
O alta constatare a venit in fuga spre mine: e cam greu de folosit camera de mana. Am incercat sa filmez din mers, dar ma dezechilibram si faceam miscari bruste spre masinile care treceau pe langa noi, speriind soferii care se simteau datori sa ne claxoneze. Asa ca ma opream (cam des, dupa gustul lui Claudiu), sa iau cateva imagini de pe unde mergeam, ca sa fie ca un fel de jurnal filmat. M-am bucurat cand Claudiu s-a repliat repede si a acceptat sa ne oprim in punctele care mi se pareau mie importante: semnalizarea localitatilor, aspectul general al localitatilor, detalii, obiective reprezentative pentru zona, chestii spontane sau inedite. Asa au aparut in film multe tablii din alea care arata ca intri sau iesi dintr-o localitate, un geam de bloc de la ultimul etaj, de care atarna toate rufele spalate ale locatarului, niste catelusi care au chef de harjoneala, barajul de pe Arges de la Cornetu, grupul de ATV-isti care ne depasesc zgomotos si barbatul care vindea gaini outoare in niste cotete suprapuse si insirate la marginea drumului, in Mihailesti.
          Buna ziua! Va suparati daca va filmez si eu putin gainile?
A facut omul o fata !… Se citea clar ce gandea: “Doamne, ce de oameni nebuni pe lumea asta!” A dat din cap ca si cum ar fi zis “Be my guest!” si s-a dat la o parte din cadru. Am pornit aparatul de filmat si cand sa iau niste prim-planuri artistice gainilor, a venit o femeie care s-a lipit de cotete, cercetand neincrezatoare galinaceele cu pricina:
          Si astea chiar fac oua?…
          Fac! Ca sunt gaini!, zice barbatul, sigur pe el. Un alt barbat, trecator prin zona si probabil cunoscut al vanzatorului, zice:
          Oua de aur fac gainile astea!
Vanzatorul, mai modest, corecteaza:
          De argint…
Femeia, dupa ce s-a interesat si cat costa o gaina din asta minune (12 lei, ca sa stiti), a plecat, neconvinsa. Eu am multumit vanzatorului si el ne-a urat drum bun.  Pe urma mi-a parut rau ca nu am filmat de la inceput, cu toata gestica si expresia lui, ca a fost haios tare!
Aparatul anticaini chiar functioneaza! Am fost extrem de satisfacuta atunci cand am apasat pe buton si am vazut cainele care se repezise spre noi ca isi lasa urechile in jos, isi baga coada intre picioare si face stanga-mprejur!  Aparatul nu are acelasi efect asupra tuturor cainilor, dar are un efect! Unii reactioneaza ca cel de mai sus, altii, probabil cei mai agresivi, nu se lasa chiar asa usor de intimidat, adica latra in continuare si se reped, dar pastreaza totusi o distanta pana la picioarele noastre, nu se mai apropie asa de mult incat sa devina periculosi.
Intre timp ne-am dat seama ca am plecat de acasa ca niste floricele: nu ne luasem nici harta, nu ne montasem nici oglinzile, nici soneriile, eu nu mi-am luat nici husa de sa cu silicon…! Ce mai! Panselute! Asa de dornici eram sa facem prima excursie, ca am plecat ca din pusca imediat ce vremea a fost mai permisiva! Si intr-adevar, vremea a fost superba. Dimineata baltile de pe drum inca mai aveau o pojghita de gheata, dar pe parcurs s-a incalzit si s-au topit.
Dupa ce am facut dreapta spre Malu Spart, am ajuns la  Draganescu. Soseaua merge mai departe la stanga, dar ca sa ajungi la Biserica Draganescu, tu trebuie sa iesi de pe ea si sa tii inainte un drum de tara. Imediat si acesta se bifurca, asa ca Claudiu a oprit, cu gandul sa intrebe un satean incotro. A fost fain ca omul, inainte ca noi sa apucam sa deschidem gura, a zambit si ne-a aratat cu bratul directia buna (la dreapta).  I-am multumit razand si am ajuns imediat la Biserica pictata atat de neconventional si de previzionar de catre Arsenie Boca. Era liturghie si erau oameni si prin curte, asa ca nu am putut filma interiorul. Dar am avut timp sa ma las linistita de atmosfera din cimitirul bisericii, cu chipuri de stramosi cuminti pe cruci. Biserica e construita la marginea unui lac, iar intre biserica si lac e inghesuit cimitirul. Cimitirul devine un loc care se agata de pamant prin Biserica si atarna deasupra aburilor lacului. Cantecele liturghiei il strabat si il alina, ca o promisiune ca Dumnezeu si Fiul Sau nu va lasa sufletele acestea sa cada in adancuri.
Am plecat mai departe. Acesta fusese obiectivul principal de vizitat in prima noastra evadare. Urma partea a 2-a: intoarcerea. Fideli strategiei noastre, de a nu ne intoarce din evadari pe acelasi drum pe care am venit, daca exista posibilitatea de a face un traseu-bucla, am inceput sa intrebam localnicii despre cum putem trece Argesul, spre Bucuresti. Si asa am aflat prima data ca ar exista un pod, ceva mai departe, facut pe vremea cand functiona o balastiera prin zona. Dar acum, de cand nu mai functioneaza balastiera, podul a devenit tentant pentru reciclatori (a se intelege hotii de fier vechi) si s-ar putea sa lipseasca ceva parti din pod, nu mult deocamdata, dar suficient ca sa nu putem trece pe el cu bicicletele. Ne-am luat totusi inima in dinti si am zis sa incercam. Pe drum am mai intrebat niste oameni, care ne-au confirmat ca suntem in directia buna si faptul ca podul s-ar putea sa nu fie practicabil. Am lasat in stanga cladirea consiliului local, a scolii si a politiei si, dupa ce am coborat un deal, am facut dreapta pe un drum de tara, apoi stanga. De aici am intrat intr-o zona tare deprimanta – o padure de tufisuri inalte, subtiri si goale printre care misunau niste persoane gen homeless, habar nu am ce faceau ei acolo. Nu am avut curaj sa stau sa ma uit la ei. A trebuit sa traversam o zona in care se aruncau deseuri (pet-uri, sticle…). Apoi am dat de mlastini. Off-road in toata regula. Off-road de Giurgiu! Nu se putea trece cu bicicletele, asa ca ne-am dat jos si incercam sa gasim varianta cea mai buna: cateodata noi paseam pe teren ceva mai solid si ghidam bicicletele prin noroi, alteori nu aveam de ales si ne bagam cu tot cu ele in baltile negre, de o consistenta groasa.  Ni se afundau bocancii pana la sireturi in noroi. Pe scurt, ne-am facut de komando! Era noroiul pe bicicletele noastre de 5 cm grosime! Cand ne-am urcat din nou pe sa, aruncam noroi de pe roti ca scanteile unei artificii din alea rotitoare! Din cand in cand mai capatam si in cap cate o bucata de noroi! Eu eram foarte amuzata, imi placea, dar Claudiu avea inima insangerata de mila bicicletelor noastre, nou-noute si scumpe!
Si deodata, PODUL! Nu mi-a venit sa cred cum arata: era ascuns printre balarii, el, o increngatura de foi de fier puse una peste alta, care unea marginile unui Arges gri si imobil. Niturile cu care fusesera fixate foile una de alta se pare ca nu au fost suficient de “safe”, pentru ca acei “intreprinzatori” reusisera sa desfaca cateva si sa “recicleze” niste foi. Se putea trece, inca. Peisajul era atat de neasteptat, locul parea atat de departe de civilizatie, pierdut printre mlastini si balarii, ca te intrebai catre ce sa treci?…sa ajungi unde?… Si totusi, aceasta ramasita a unor vremuri apuse parea ca isi gasise o utilitate noua: servea drept ponton pentru pescari. Era plin de barbati care, practicandu-si propriul lor hobby, se insirasera de-a lungul podului, isi scosesera, sa fie la indemana, toate cutiile si cutiutele cu momeli, ace si plute, si aruncasera in apa unditele, pregatite sa atraga pestii. Am trecut printre ei salutandu-ne usor, ca pentru a nu speria “vanatul”, cu toate ca barbatii vorbeau intre ei tare – sau poate vocea lor era amplificata de linistea locului?…
Am luat-o la dreapta pe culme si apoi prima iesire la stanga, pe drum de tara. Am ajuns in Teghes, am traversat Domnesti si am intrat in Bucuresti prin Ghencea.  Incepusem sa simt oboseala si sa ma doara fundul. Pana acasa durerea s-a instalat cu toata increderea, asa ca am ajuns daramata. M-a surprins si pe mine cat de obosita am fost. Claudiu a carat si bicicleta mea pe scari pana la etajul 2, ca eu nu mai puteam. M-am tarat cu incetinitorul pana in dormitor, sa nu zgandar prea tare coccisul, care era foarte suparat pe mine pentru relele tratamente aplicate (auzi, nici macar husa de silicon!…) si am adormit instantaneu. Cand m-am trezit, dupa 2 ore, ma dureau si genunchii ! Pana a doua zi durerea a devenit mai suportabila, asa ca am povestit la serviciu foarte entuziasmata despre prima evadare.
Claudiu a spalat vreo ora bicicletele in cada, saracu’.
Lectii invatate din aceasta prima evadare:
          Trebuie sa filmez discutiile cu oamenii pe care ii intrebam cate ceva pe drum, pentru ca sunt inedite si arata sufletul bun al oamenilor, al romanilor nostri, simpli, sinceri si saritori la nevoie
          Sa cumparam o camera de filmat sport, pentru ghidon si casca
          Sa folosesc husa de silicon pentru sa
          Sa ne montam oglinzile la bicicleta
          Sa luam harta
          Sa mai cumparam 2 aparate anticaini, ca poate daca apasa mai multi in acelasi timp, fiecare pe butonul lui, se potolesc si cainii cei mai agresivi!

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s